Krav Maga

Uimitor cu cîtă forță păstrăm în memorie deciziile proaste luate în viață și cu ce viteză le uităm pe cele bune: „Dacă nu m-aș fi măritat cu el…“, „Dacă plecam la timp din țara asta…“, „Dacă nu m-aș fi luat după ideile lui taică-meu…“, „Dacă aș fi dat copilul la fotbal…“ – iar seria poate continua ad infinitum, oricine are propria lui listuță. Iar cel ce n-o are (există cineva?!) poate s-asculte ce se vorbește la o masă de familie sau la o agapă cu prietenii: după cîteva pahare (nu primele, dar nici ultimele) încep și tînguielile „regretnice“, desigur complet justificate, din punctul de vedere al tînguitorului, dar nu mai puțin interesante pentru ascultător: dacă etc., atunci… ce?!

Deciziile corecte luate la timpul potrivit n-au nicidecum parte de același regim de atenție, cu o singură mare excepție: cînd vorbitorul simte nevoia să se laude ascultătorului (de obicei se-ntîmplă pe la ultimele pahare, cînd simțul ridicolului e de mult amorțit); în general, ele intră-n categoria „Uite o carte pe care-am jucat-o isteț!“. Experiența m-a învățat să mă feresc de categoria asta ca de dracul, dar… Mă expun oprobriului atît din drag de adevăr, cît și pentru că – sper! – am ceva de spus. Mic, dar am!

Pe la 45 de ani am zis că ce-i destul e destul, că statul pe scaun este minunat, dar nu m-ajută să dau burta jos, așa că m-am hotărît vitejește să mă duc și eu la sală, cum se duce toată lumea. Nu asta a fost partea isteață, nu; ci faptul că m-am apucat să aleg în cunoștință de cauză, nu să m-arunc orbește pe prima „sală“ ieșită-n cale, cum aș fi făcut la 20 de ani (cum am și făcut, de altfel). Pentru că sînt săli și săli, așa cum sînt oameni și oameni – cel care se simte bine-ntr-un loc se potrivește ca nuca-n perete în altul, așa c-am luat-o la pas, cu răbdare și tutun. Am exclus sălile pline de gagici, că doar mă știu slab de caracter, am exclus sălile pline de interlopi, că doar îi știu slabi de caracter, am exclus bazinele de orice fel, că-i frig afară și răcesc, am exclus sălile prea scumpe, am exclus sălile prea ieftine, pe cele aflate prea departe, pe cele aflate prea aproape (uneori e nevoie de un pretext de plecat seara de-acasă, iar o sală-n proximitatea căminului conjugal e o cursă de șoareci), și-au rămas cele de arte marțiale. Le-am luat la rînd, am participat la cîte un antrenament demonstrativ, m-am lămurit destul de repede ce oferă fiecare, am ales o sală de Krav Maga. Nu regret!

Treaba asta cu „participarea“ nu e nouă, dar pentru mine a fost mereu un ghimpe: cînd eram licean nici nu visam să asist la cursuri prin diverse facultăți, să-mi fac o impresie și abia apoi s-aleg facultatea care mi s-ar fi potrivit; nici poveste de așa ceva! Așa am ajuns să dau examen la Medicină Veterinară, vai de capul meu, în iunie ’90, parc-a fost ieri; mulți ani mai tîrziu, să fi fost prin 2005, am aflat că așa obișnuiesc liceenii timpului, cel puțin cei din orașele mari. Cer pur și simplu permisiunea unui profesor (sau lector, sau conferențiar) să asiste la cursul respectiv, asistă cuminți din ultima bancă și se lămuresc dacă facultatea aia e sau nu e de nasul lor. Poate că fac ulterior o alegere bună sau poate că nu, dar măcar o fac în cunoștință de cauză, privilegiu de care generația mea n-a avut șansa să se bucure. Nu-i nimic, mă bucur eu și pentru ea, acum la bătrînețe!

Pentru că materia studiată nu e totul, fie că-i vorba de Krav Maga, fie că-i vorba de morva cailor; pentru învățăcel, materia e cam 25%, profesorul cam 50%, iar sfertul rămas e ocupat de colegi. Vorbesc serios. Nimeni nu poate performa, ce spun eu aici, nimeni nu poate nici măcar continua, atunci cînd dă peste nepotriviri de caracter cu profesorul, cu materia sau cu colegii; Krav Maga nu mi-a spus nimic la început, dar am simțit că aș putea avea un loc în sală, că am punți de comunicare cu cei de acolo, iar mai tîrziu, foarte-foarte încet, aproape insesizabil, am început să simt că pot „comunica“ și cu obiectul de studiu.

Prima cale de comunicare a fost durerea. Nu, nu m-a luat nimeni la bătaie, nu e vorba de acea durere; de durerea din tendoanele mele este vorba. Din anumite motive, aici se pune foarte mare accent pe încălzire, pe exercițiile de suplețe, pe întinderi și pe un număr nesfîrșit de tehnici de tortură autoaplicată care se adresează practic fiecărei părticele a corpului: labelor picioarelor, gleznelor, gambelor, coapselor, șoldurilor, coloanei vertebrale, gîtului, brațelor, degetelor, umerilor și desigur burții, acelei burți care ar trebui să fie un simbol al prosperității și un aspirator de gagici – dar care nu-i decît prilej de glume și de bobîrnace din partea băieților de la cîrciumă. Rostul complexei „încălziri“ din Krav Maga îl vezi doar dacă n-o faci: destui colegi s-au ales cu rupturi musculare, iar norocoșii cu întinderi (s-au apucat să „lucreze suplimentar“ acasă loviturile învățate la sală și firește că le-a fost lene să facă și exercițiile obligatorii de dinainte, iar ce-au pățit cu nimeni n-au împărțit). Ori de cîte ori sufăr ca un cîine pe tatami, cu gemete, cu icnete (celorlalți le e jenă să-și vocalizeze durerea din articulații și tendoane, sînt mai demni, eu îs mai nesimțit; cînd se aud în liniștea „încălzirii“ miorțăielile mele, cei mai vechi le explică celor noi, care nu știu ce se-ntîmplă: „Ăsta-i Mihăiță, săracul“). Desigur că tuturor celor care sîntem acolo ne place mai mult să lovim decît să încasăm, dar pînă să ajungem la partea aia, instructorul mai are o surpriză pentru noi: școala căderii. Sună foarte frumos, foarte marțial, dar în fapt asta-nseamnă să dai cu fundul de pămînt din toate pozițiile, și-n față, și-n spate, și-n stînga, și-n dreapta, plus de-a berbeleacul peste cap pînă amețești de nu mai știi în ce zi e miercuri, vorba ardeleanului (eu nici nu știam că există atîtea feluri de a te rostogoli încoace și-ncolo pe o suprafață plană, îmi vine să zic ca Moromete: „Bă, mare om a fost ăl’ de-a inventat așa ceva!“). Dar cum toate au un capăt (doar cîrnatul are două), ajungem pîn’ la urmă și la clipa fericită cînd putem da pumni și picioare, că d-aia plătim taxă.

Marile și multele prejudecăți privind artele marțiale vin de la filme. Cînd omul care-a fost o dată într-un conflict fizic în viața lui vede năzbîtiile de pe ecran, nu se mai poate opri din rîs privindu-i pe cei ce cred că alea-s pe bune – dar parcă poți să-i condamni?! Poți să condamni un copilaș care vede Harry Potter și-ncalecă o mătură? Poți să condamni un amărît care joacă la alba-neagra ca să „facă bani“? Nu poți. Poți însă merge la sală și-ncerca cîteva lovituri – oricare! – și-ți faci o idee personală despre ce zboară și despre ce se mănîncă; în ceea ce mă privește, am înțeles (nu foarte repede, nu iuțeala de minte e punctul meu tare) că este foarte greu să lovești eficient și este foarte ușor să fii lovit eficient – n-aș fi înțeles niciodată singur, m-au ajutat colegii de antrenament, nu dau nume, se știu ei. Fiecare practicant de arte marțiale tinde, după o vreme, să se laude cu „a lui“ și s-o vadă mai grozavă și mai cu moț decît pe toate celelalte, iar eu nu fac excepție; mă abțin cu mare efort, dar nu înainte de-a băga șopîrla că loviturile din Krav Maga au calitatea de-a fi simple. Cînd „intră“, totul s-a terminat; în Krav Maga nu există meci egal, decizie la puncte sau reprize suplimentare. Ca-n viață, nu ca-n filme.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă văicăresc de faptul că mersul la sală m-a silit la altă organizare a timpului. Nimeni nu poate să aibă și viață profesională (să meargă la serviciu), și viață familială (s-o ducă și s-o aducă pe cea mică de la grădiniță), și viață socială (să iasă cu băieții la fotbal și la cîrciumă), și viață… cum să-i zic? Sportivă? Fără ghilimele, e jenant; cu ghilimele, e neserios. Dar nu așa sună vorba veche? „Nu te lua prea în serios“? Nu mai știu… parcă așa. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

Foto: flickr