Les Autres
De meserie eu sînt, cum să vă spun, un om fără meserie. Ca mine-s milioane, sub soarele acestei planete: facultate de filologie, master în „comunicare” (?!), n-am fost și nu îs bun de nimic, de nici o treabă utilă, productivă. N-am murit de foame, la fel ca milioanele alea de mai sus (mai un job temporar, mai un proiect, mai o colaborare, mai o traducere, mai un content, mai un articol, mai niște lecții particulare pentru loaze… am făcut chiar și un „imn identitar” pentru o grădiniță particulară!), dar nici n-am ieșit din sărăcie. Mă rog, acum nu se mai spune așa, se spune „precariat”: tot n-am ieșit din precariat. Un fel de lumpen-intelectual sau, cum spun oamenii simpli, „un fel de ceva”… dar toate astea au mers o vreme, că nu puteau să meargă la nesfîrșit. Am învățat în cele din urmă meseria de grădinar, care n-o fi ea instagramabilă, însă e plătită omenește; se poate trăi din așa ceva, dar desigur, ca în orice, începutu-i tare greu. Pînă te află lumea, e greu.
Nu că acum aș fi cine știe ce meșter! Două lucruri îmi ies prost, cu bătaie spre foarte prost: transplantarea și altoirea. Așa, cînd le vezi pe vreun tutorial de pe net, sînt simple ca vaca: scoți puietul din pepinieră cu pămînt cu tot, îl duci unde ai treabă, sapi o groapă cu cazmaua și-l replantezi acolo, că n-o fi navă spațială! La altoire e tot așa: tai o rămurică mai arătoasă, faci cu briciul o spintecătură în coaja ramurii celuilalt arbore, pui rămurica în spintecătură și legi bine cu banda de altoire. Ce mare chestie? Uite că e mare… mie astea două nu-mi ies și pace! Pot tăia copaci, îi pot toaleta, pot tunde gardurile vii sau gazonul, pot defrișa orice desiș, cît de al dracului și de mărăcinos ar fi, dar cînd e vorba de transplantare și altoire sînt crimă și pedeapsă. Adică știu să le fac, dar nu-mi ies bine. Nu 100%, dar nu am rată de succes de nici măcar 50%, ceea ce înseamnă muncă în zadar (și contracte pierdute, și reputația făcută praf, și viitori clienți duși pe apa Sîmbetei).
Cu toate astea, e ușor. E o treabă ușoară: plantele n-au suflet. Cu oamenii e mult mai greu, credeți-mă! Să transplantezi și să altoiești oameni este cu totul altceva, e alt nivel de performanță, dar stați că mai e o chestie: omul nu face operațiunile astea cu altcineva, ci chiar cu el însuși. Se ia pe sine și se transplantează în alt sol, în alt pămînt, în altă țară. Se altoiește pe sine în altă limbă, sperînd să poarte alte roade. Își altoiește sinele cu genele altei culturi, care gene uneori se potrivesc cu ale sale, alteori se potrivesc ca nuca-n perete. Mănîncă altă mîncare, bea altă bere, șofează altfel (în general, mai decent decît la el în țară), muncește altfel, pedalează altfel, are alte subiecte de discuție și de interes. Altoiul poate să prindă sau poate să nu, cum vrea Dumnezeu. Sper doar că El este un grădinar mai bun ca mine!
Poate n-ar fi așa de important că din România a plecat mulțime de norod. În fond, țara e bine-mersi, a crescut formidabil din 2007 încoace și continuă să crească, să fie un loc tot mai bun, mai prosper. Nu zic că nu-i așa (cifrele sînt incontestabile!). Zic însă că în diaspora se nasc mai mulți copii decît în România, asta zic. Iar fără copii e foarte greu de imaginat un viitor, sau cel puțin nu-s eu în stare – nu zic că e imposibil, dar s-ar putea să fie un viitor cam ciudat, cu românii din România înlocuiți de alte națiuni, mai harnice la procreare. Nu știu, nu știe nimeni.
Ca mulți alți cititori ai acestei reviste, fac și eu parte din fan-clubul Adinei Popescu (aș putea spune chiar că sînt un fel de Manolo!), și citesc cu sfințenie articol de articol, nu ratez nimic; cînd deschid joi dimineața pagina de net, nu scriu „Dilema veche”, ci „Adina Popescu Dilema veche”, ca să nu pierd timpul, să mă arunce motorul de căutare direct la cel mai nou articol al ei. Nu pot să spun care text anume mi-a plăcut mai mult (toate-mi plac), dar îmi amintesc clar ce m-a impresionat cel mai tare: întrebarea, repetată de-a lungul a două-trei articole consecutive, „De ce n-am plecat la timp din țară?”. A fost un trigger.
Da’ chiar, de ce? Sau întrebarea alternativă: „De ce am rămas, ce m-a ținut aici?”. Se poate merge chiar mai departe, în imaginație: „Care a fost momentul în care am decis – conștient sau nu – să rămîn?”, cu perechea sa, „Care a fost momentul în care am decis – conștient sau nu – să plec?”. Poate că numai mie întrebările astea mi se par fascinante, deși nu cred, c-am vorbit și cu oameni tineri, majoritatea liceeni, și am băgat de seamă că jumătate dintre ei par hotărîți să-și petreacă viețile în afara țării lor, nu în țară. Am întrebat „Dar de ce?” și n-am primit răspunsuri convingătoare; „Așa face toată lumea” nu este pentru mine un adevărat răspuns! Poate fi semnul unei psihoze de masă, al unui anume Zeitgeist, dar nu arată un proces de gîndire sau o decizie personală, ci doar o turmă – iar eu nu cred în „La rebelión de las masas”! Mă rog, a fost o chestie la modă, la vremea ei, iar în unele puncte încă rezistă; dar, în mare, e o teză depășită. Părerea mea.
Așa că m-am răsucit la loc. De ce să mă chinui să înțeleg ceea ce oricum n-am șanse să înțeleg, în loc să pun osul la muncă și să adun cîteva povești de viață? În fond, teorii face toată lumea, dar numai reporterii se duc pe teren! Dintre toate meseriile pe care le-am fușerit pînă acum, cea de reporter mi-a plăcut cel mai mult, și încă mai cred că mi s-a potrivit mănușă (păcat că nu mai e plătită, mare păcat!).
Doamna Yamamoto m-a ajutat anul trecut cu lucrul conceptual la coperta unui roman de-al meu (genială, coperta! Romanul, așa și-așa, zice lumea, dar coperta… ehe!), iar eu m-am milogit acum pe lîngă dînsa cu toate miorțăielile din tolba-mi de reporter, pînă s-a săturat de gudurăturile mele și mi-a așternut în scris un fragment din povestea ei de viață. Bine-bine, mă veți întreba, dar ce treabă ai tu, de-acolo din Belgia, cu emigrarea doamnei în Japonia?! Vino cu ceva local!
Răspund pe scurt: Belgia e plictisitoare (1) și n-are nimic fascinant (2). Iar pentru mine, Japonia este fascinantă, și iată de ce: prin cine știe ce concurs de împrejurări, mi-am petrecut vacanța de vară din 2014 în Hawaii (ehe, ce vremuri!). O frumusețe: am nimerit pe insula Kauai a arhipelagului, înarmat cu un pack de șase beri și cu o traducere din Murakami, care apăruse chiar în anul ăla, la Polirom (Salcia oarbă, fata adormită – era de fapt ediția a doua, „de buzunar”, dar eu nu știam, pentru mine era nou-nouță). Am debarcat pe plaja golfului Hanalei, m-am instalat pe scaunul rabatabil, mi-am potrivit umbrela, m-am uns conștiincios, i-am muștruluit pe copii (aveam doi copii de supravegheat) să nu se depărteze de apa mică de la mal, apoi m-am pus pe bere și citit. Beam și-l certam pe autor, cum fac cu toți scriitorii pe care-i iubesc (ajunsesem la nuvela „Călător din întîmplare”, unde era vorba de niște coincidențe cu totul și cu totul ieșite din comun): „Și zi așa, moșule! Coincidențe, ai? Nu vezi, mă, că le-ai cusut cu ață albă? Cin’ să le creadă p-astea, băi băiatule? Poate japonezii tăi, că sînt creduli, săracii, pun botul la orice… dar cu mine nu-ți merge, Haruki, tată! Nu, tăticu’, nu păpușa! D-ăștia ca tine am fumat eu mulți!”. Eram foarte satisfăcut de mine însumi. Foarte!
Am dat pagina și-am citit titlul următoarei nuvele: „Golful Hanalei”. Am parcurs primul paragraf: „Fiul lui Sachi avea nouăsprezece ani cînd a murit atacat de un rechin în golful Hanalei. De fapt, nu rechinul l-a omorît. Fiul ei se afla singur în larg, făcînd surfing, cînd un rechin i-a sfîșiat piciorul drept, iar din cauza șocului s-a înecat. Așa că, oficial, cauza decesului a fost moarte survenită prin înec”.
Parcă mi-a dat careva c-o lopată peste ceafă. Cei doi copii erau nepoții mei.
Mihai Buzea este scriitor și locuiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Paralel, Editura Polirom 2021.
Foto: wikimedia commons
