Revoluția „coifurilor de staniol”

Ideea acestui text îmi venise în urmă cu cîteva săptămîni după cîteva raiduri pe grupurile de români din diaspora. Sînt sute de mii de oameni care schimbă opinii, cer informații, se ajută între ei, întreabă diverse lucruri și capătă răspunsuri la fel de diferite. Olteni, moldoveni, ardeleni, toate limbile și obiceiurile, sclipici, cafeluțe, motani, zorzoane, se strîng bani pentru cei aflați la nevoie, se mai și înjură oamenii între ei, se vînd mașini, se caută zboruri ieftine și horincă de calitate. Ca la piață, ca acolo unde se strîng mulți și ies la iveală demonii din fiecare. Se apropiau alegerile parlamentare, spiritele se încinseseră foarte mult, iar privirile mele vînau temele suculente. Mereu am fost atras de nostalgici, trebuie să recunosc că îmi produc o undă de duioșie aparte: cei care îl plîng pe Ceaușeascu și cozile la butelii, vacanțele la Sovata și chiftelele din făină de pește, traiul la lumînare din anii ’80, cartela de pîine și calupurile de parizer pe care le găseai doar dacă Dumnezeu se îndura și te mîngîia mai des pe creștet. Mă surprinde întotdeauna prezența acestor oameni în Occident și mi-am pus și eu întrebările clasice: ce faci aici, în plin capitalism, de ce vii la patron ca să fii tratat ca o „slugă”, cum de alegi libertatea unui sistem democratic dacă ți-e dor de traiul fără pașaport și viața într-un bloc de beton cît o cutie de chibrituri?

Fănel este din Ploiești. E trecut binișor de 55 de ani, a terminat liceul la seral. Acum lucrează ca mecanic de întreținere într-o fabrică din apropierea Barcelonei. Ne mai întîlnim la o cafea, mai punem ordine în lume și îmi dă vești despre magazinele românești care apar prin zonă. Nu-i plac spaniolii, zice că nu se pricep la nimic: „Îs proști, dom’le, nu știu să strîngă o piuliță. Dacă nu eram noi, mureau de foame. Am venit ca să le facem treburile murdare”. Este mereu nervos Fănel al meu. Lucrează aici cu acte-n regulă de prin 2002, are 14 salarii pe an, vacanță, și-a luat un apartament prin bancă, cele două fete lucrează și ele. Cea mai mare e-n prag de măritiș, a cunoscut un spaniol și se iubesc de mama focului. „Nu prea îmi place de brunetul ăsta, aș fi vrut un român de-al nostru. Dar n-am ce face, fata mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă dacă mă opun.” Mă atrag nostalgicii după „vremurile bune”, ziceam. Îi studiez, încerc să le înțeleg felul de a fi și nemulțumirile constante. Prahoveanul meu are două antene parabolice în balcon și trei televizoare care stau deschise în permanență pe manele, horoscop și pe domnu’ Gâdea. Îi urăște pe „alde Cioloș”, știe sigur că e nepotul lui Soros și că „Clotilda, franțuzoaica aia rîrîită, a furat voturi cu carul, altfel nu ajungea la Primărie”, sfîrșitul lumii e aproape, că așa spune nu știu ce mare iluminat, vaccinul ăsta e o prostie, coronavirusul l-au inventat miliardarii lumii ca „să ne mai împuțineze”. „Nu mai sînt resurse, domnule, nu mai ajunge mîncarea pentru toți și s-au gîndit să ne omoare cu cipuri și cu leucemie programată.” Din sufragerie se aude o jelanie în boxe. „I-auzi, e Adi Minune la botezul unui șmecher din Craiova. Ce gît are, cum le cîntă ăsta. Și Placido Domingo a vrut să scoată un album cu el. La Sala Palatului.” Bem niște vin de Valea Călugărească „de la unchiu’ Mircea de la moșie”. E bun, are gust de doagă așa cum îmi place mie, îmi aduce aminte de vinul făcut de bunicul meu la țară.

În casă, intru din nou pe grupurile de români. „Cine, mă, Ludovic? Nu vezi că e sclavul neamțului, mă? Dacă trăia Ceaușescu nu mai aveau ăștia limuzine, secretare și nu mai fumau trabucuri scumpe. Îi băga olteanul la muncă, la metrou, să sape. La gherlă cu toți îmbuibații ăștia, mă! Ne-au vîndut țara lu’ Merkel.” Un peisaj siderant, strident, cu șarje infinite de insulte și de imprecații nebănuite. Nu mînuiesc statistici bine definite, dar pot să spun că o parte importantă dintre românii care locuiesc în străinătate se apropie de acest profil. Fănel este omniprezent: nu-și vinde țara, Europa e o dictatură care ne va sărăci în curînd pe toți, Trump e patriotul care ar trebui să fie exemplu pentru toată lumea. Fănel locuiește într-un ghetou. Dar e un ghetou sufletesc: nu iese din cercul lui de prieteni români, vorbește o spaniolă extrem de precară, în casă soția îi gătește doar românește, încă își umple frigiderul și congelatorul cu porcul pe care-l cumpără și și-l taie singur în ciuda restricțiilor sanitare, cumpără găini vii de la tîrg și le jumulește în cadă, Fănel merge la slujbă de Paști și de Crăciun, plînge la televizor cînd aude muzică populară, o adoră pe Sofia Vicoveanca și îl ține pe piedestal pe Tudor Gheorghe. Dar pe spanioli nu-i suportă, mîncarea lor nu e bună, „jamonul” e carne putrezită și nu e comestibil. Am putea să ne lăsăm duși de val și să-l condamnăm pe Fănel. Ca individ sau ca segment de populație românească din diaspora. Îl putem înjura, îl putem pune cu spatele la zid. Sigur, e retrograd și are multe prejudecăți, idei fixe, nu citește, e incult – îi putem arunca nenumărate etichete în față. Îi urăște pe homosexuali pentru că vor fura copiii de pe stradă, iar femeile nu mai sînt femei dacă se dau cu ojă pe unghii. Bine, acum există și scriitori care propagă asemenea inepții. De ce Fănel al nostru nu ar îmbrățișa conceptul? Pentru că lui i se poate vinde orice gogoașă ideologică. Îi șoptești la ureche că cineva vrea să vîndă Ardealul și devine dintr-odată o fiară cu colți de lup dacic și cu coif de staniol pe cap, românul verde din el se trezește din hibernare și urlă cît îl țin puterile „Treceți, batalioane române, Carpații!”.

Ați auzit despre toate aceste lucruri, nu-i așa? Nu vă sînt deloc străine aceste atitudini, nici acest discurs batjocoritor la adresa oamenilor plecați să muncească peste graniță. Este extrem de simplu să localizăm o țintă asupra căreia să executăm foc încrucișat din toate unghiurile, să practicăm discursul urii din fotoliu. Pentru că noi sîntem inteligenți, rafinați, avem studii terminate, poate și facultate, poate și vreun doctorat. Că azi nu se mai poate fără. Iar ei, plecații, sînt doar niște căpșunari fără orizont, badante nenorocite, sînt mîna de lucru care a trădat țara și a plecat să umfle bugetele altor state din Europa și din lume. Insultați în România, incapabili să se acomodeze rapid cu condițiile din țara-gazdă, avînd senzația că patronii străini vor doar să-i exploateze și să-i sugă de vlagă, acești compatrioți de „mîna a doua” devin cu ușurință electoratul favorit al demagogiei demente pe care unele forțe politice o practică fără rușine. Și am ajuns la mirarea care bîntuie de cîteva zile societatea românească după alegerile din 6 decembrie. Întrebarea care stă pe buzele tuturor ­– și îmi cer scuze că ating o temă politică într-un material în care nu-mi propusesem acest lucru: cum de a intrat în Parlament un partid cu clare nuanțe de extremă dreaptă? Cum de a reușit să strîngă atît de multe voturi? Iar diaspora, domnilor, această diaspora care pînă mai ieri era minunată și primea gaze în față cot la cot cu românii în Piața Victoriei, a votat extremismul, cum de a votat neolegionarismul? Cum se poate așa ceva? Nu e posibil, vai, incredibil, ce rușine, ce proști sînt cei care au pus ștampila pe așa ceva!

Am o veste incredibil de proastă: trebuie să muncim mai mult pentru a comunica și pe înțelesul „proștilor”, al căpșunarilor, al badantelor. Indiferent de tot ceea ce se vehiculează acum pe piață: că Serviciile, că rușii, că se pompează milioane de euro într-un experiment politic, că au ajuns trumpiștii și la noi, ne-a venit rîndul etc. Noi, ăștia mai rafinați, cu intelectul pus la patru ace, sîntem obligați să realizăm un fapt vizibil, de altfel, de pe Lună: întotdeauna va exista un segment al populației care va putea fi manevrat de demagogul de serviciu. Întotdeauna vor exista ipochimeni care să le cumpere votul celor mai „slabi de înger”. Și o vor face fără nici un fel de remușcare. Iar noi, cei cu laptop și cu vederi democratice, cei care bîntuim prin Grecia și prin Italia în vacanțe cu mojito și ficățel de rață, vom rămîne din ce în ce mai des cu mirarea pe față cînd va apărea printre noi un radical, un extremist, un ultranaționalist care va zăngăni din sabie și va dori să facă victime pe stadioane. Haideți să renunțăm o vreme la ifose și la atitudinea de mironosițe, sîntem nevoiți să readucem discursul la un nivel pe care să-l înțeleagă toți. Dacă strîmbăm din nas cînd impostorii și spărgătorii de bancomate cîștigă locuri în Parlament, trebuie să știm și faptul că ei au un discurs de peluză. Da, acel discurs pe care Fănel îl înțelege la perfecție și cu care, vai, este de acord.

O rugăminte, dacă se poate, la adresa politicienilor: pentru a nu fi călcați în picioare de revoluția „coifurilor de staniol” ar fi de preferat să puneți accentul cît se poate de serios pe educație. Da, ați auzit foarte bine. Pe felul în care ne educăm copiii pentru a nu mai fi cumpărați cu acadele politice de o calitate detestabilă. Faceți ceva cu ministerul acela de care fuge toată lumea ca de ciumă. Acum, cît încă mai e timp!

Paul Gabor este scriitor și publicist. Cea mai recentă carte publicată este Rapel, Editura Herg Benet, 2020.