„O idee în mințile noastre”: ce înseamnă să fii american atunci cînd nu ești născut în America
Aurelian Crăiuțu: Andrei, filmul tău Road Scholar a apărut, odată cu cartea omonimă, în 1993. Spre sfîrșitul filmului, vorbeai elocvent înaintea unui grup de „noi americani”, la o ceremonie de naturalizare, despre ce înseamnă să fii american. Spuneai: „America este o idee în mințile noastre. Fiecare generație de noi imigranți remodelează America în forma pe care își imaginează ei că o are. Acum e rîndul vostru”. Asta se petrecea cu aproape treizeci de ani în urmă. Astăzi, trăim într-o Americă diferită, definită de hiperpolarizare, furie și neîncredere. Sau, mai degrabă, părem să trăim în Americi diferite: o Americă roșie și una albastră; o Americă în care doi plus doi fac patru și o alta în care doi plus doi fac uneori cinci. Adevărul pare acum să fie negociabil, iar toate faptele și lucrurile sînt interpretate printr-o prismă politică. Ce le-ai spune astăzi unor „noi americani” reuniți la o ceremonie de naturalizare?
Andrei Codrescu: În ziua de azi, aș lansa cîteva avertismente: „Puteți remodela America în forma pe care doriți să o aibă, cu condiția să renunțați la resentimentele tribale și să vă păziți spatele”. Cu ani în urmă, nu mi-aș fi imaginat cum ar putea vechile generații de imigranți să fie altfel decît entuziasmate față de noii veniți. În 1991, viitorul se arăta roz. Cortina de Fier căzuse. Fukuyama nu amînase încă „sfîrșitul istoriei”. Războiul din Iugoslavia nu avusese încă loc. Turnurile Gemene erau încă la locul lor. Noii americani cărora le vorbeam erau optimiști fără rezerve în ceea ce privește „noua ordine mondială”. Eu însumi eram optimist și nu doream să stric entuziasmul nimănui. Dacă însă cineva din auditoriu își imagina că îi încurajam pe imigranți să transforme America într-o variantă îmbunătățită a Egiptului, Sudanului sau Vietnamului se înșela amarnic. Speram că cei mai mulți dintre ei voiau să se înfrupte nestingheriți și să fie lăsați în tihnă, fără bătăi la ușă în toiul nopții.
Dacă le-aș fi spus atunci ceea ce cred că știu acum, aș fi adăugat că prima generație de imigranți e de sacrificiu și că abia copiii lor vor putea să o ducă suficient de bine pentru a se simți deranjați de următoarea generație de imigranți. Americanii sînt un tort în straturi de resentimente reciproce, ținuți împreună doar de Constituție și de legile progresiste care continuă să interzică războiul deschis. Imaginația e un lux. La acea vreme, eram, cred, mai ignorant decît cei mai mulți dintre ei, în ceea ce privește istoria Americii. Și totuși, naivitatea, ignoranța și optimismul tind, în cele din urmă, să ne orienteze spre un ideal progresist.
Cît despre remarca ta cu privire la adevărul negociabil și la faptele cu încărcătură politică, cred că în prezent ne aflăm la polul opus față de anul 1991. „Adevărul” și „politicul” erau și atunci încărcate, dar „încărcătura” avea un alt fel de energie. Sursa optimismului din anul 1991 a fost (aparenta) cădere a comunismului (o sinucidere, după părerea mea), într-un moment în care SUA erau singura superputere. Îmi imaginez că Imperiul Roman a trăit ceva similar, atunci cînd Augustus l-a exilat pe Ovidiu la Tomis.
Andrei Codrescu
Costică Brădățan: Mi se pare foarte importantă distincția pe care o faci între motivația idealistă a imigranților (o reprezentare hiperbolică, mitică despre SUA, care îi atrage irezistibil, în feluri de care nu sînt întotdeauna conștienți), pe de o parte, și motivul de imigrare cît se poate de concret, uneori prozaic (pericol iminent, foamete sau chiar pură lăcomie), pe de altă parte. Merită să zăbovim nițel asupra ei; prezența concomitentă a ambelor motivații înăuntrul aceleiași persoane e fascinantă: poți fi, simultan, idealist, și de-a dreptul prozaic – un suflet mare și un ticălos și mai mare. Ceea ce, pe undeva, e chiar o reflexie a Americii, nu-i așa? Cu amestecul ei amețitor de bune și de rele, de generozitate și meschinărie, rafinament și kitsch, bogăție obscenă și sărăcie cu atît mai obscenă ș.a.m.d. „O țară a extremelor”, după cum spune clișeul. Prăpastia dintre cele două extreme e, în America – spre deosebire de alte spații mai „egalitare” – enormă. Ceea ce presupune, desigur, o serie de probleme, dar creează totodată un spațiu vast al realizării de sine – și al eșecului –, indiferent de modul în care le definește fiecare persoană. Iar asta dă naștere, implicit, unui dinamism social și politic ieșit din comun.
Andrei Codrescu: Îmi amintesc că am simțit, cu ocazia micului meu discurs de încurajare, două unde de disconfort: una dinspre auditoriul din fața mea și alta dinspre oficialii INS (Serviciului de Imigrare și Naturalizare) aflați din spatele meu. Americanii aspiranți veneau de pretutindeni: Somalia, Israel, România, Iugoslavia, Taiwan, Mexic, Tunisia, Egipt. Printre ei se aflau femei cu văl, bărbați cu turbane, oameni care afișau tot felul de elemente de identificare tribală. Cînd spuneam „forma pe care își imaginează ei că o are” mă gîndeam la cum își imagina bunica mea America: „În America, cîinii aleargă cu covrigi în coadă”. Aceasta era imaginea idealizată a Americii, pe care eram sigur că fiecare o avea în minte. Această imagine se adăuga – sau o preceda – oricărei alte cauze concrete care i-a determinat să imigreze: persecuție politică, foamete, frică sau orice alt motiv care i-a izgonit de pe meleagurile natale. America idealizată a precedat poate identificările lor de adulți sau a izvorît dintr-o fantezie a evadării. Voiam să spun că ei puteau înfăptui această imagine idealizată, nu realitățile pe care erau convinși că le vor întîlni.
Disconfortul oficialilor INS din spatele meu avea altă explicație: ei știau că imaginea roz era o mare amăgire. Acești oameni investigaseră multe aplicații pentru azil, oferiseră o perioadă de doi ani de rezidență condiționată, sub formă de green card, și aveau dosarele FBI ale fiecărui aplicant. Studiaseră cu atenție chestionarul care conținea – în 1966, cînd am sosit eu – întrebarea: „Sînteți sau ați fost vreodată membru al Partidului Comunist?”, întrebare înlocuită, cred, acum cu: „Sînteți sau ați fost vreodată membru al unei organizații teroriste?”. Pe de altă parte, ei erau suficient de încrezători încît să mă lase pe mine să țin un discurs în fața noilor imigranți. Se contaminaseră chiar și ei cu ceva din optimismul de după Războiul Rece. Astăzi, nu și-ar mai imagina așa ceva.
Aurelian Crăiuțu: Amîndoi ați evocat diversitatea Americii – de la diversitatea peisajului, a chipurilor și a culorii pielii la diversitatea averilor și a gradului de educație. Costică a vorbit și despre diversitatea motivațiilor care stau la baza dorinței de a deveni un cetățean american naturalizat. Diversitatea este într-adevăr o temă centrală a stilului de viață american. O temă adiacentă, bine conturată în Road Scholar, și care mă fascinează e marginalitatea. În film apar o sumedenie de oameni marginali, remarcabili cu toții. Grupul de haitieni, bunăoară, care locuiau într-o clădire abandonată din New York și care credeau, după cum spunea chiar unul dintre ei, că „aici ai, cu siguranță, mai multă libertate decît oriunde altundeva”. Sau hippioții din Santa Fe, care năzuiau la o viață liberă și autentică, respingînd încorsetarea comunității burgheze din care proveneau. Marginali erau și membrii comunității utopice Bruderhof din Upstate New York, care își doreau fraternitate, pace și armonie în Dumnezeu, refuzînd proprietatea privată și îngrădindu-și libertatea de a alege. Marginali sînt și prietenii de familie ai prizonierilor din Camden, New Jersey, care observau ironia faptului că penitenciarul se afla exact vizavi de casa Walt Whitman, poetul libertății americane. I-am putea adăuga și pe exilații români care luau masa la restaurantul Sammy’s din New York, unde se desfătau cu steak-uri uriașe, pentru a compensa dieta fără carne impusă de regimul comunist din România lăsată în urmă. Toți acești oameni sînt, în ciuda diferențelor, marginali, fiecare în felul lui straniu, dar fermecător. Andrei, bănuiesc că voiai să-i prezinți ca fiind o parte integrantă – îmi vine să spun chiar centrală – a spiritului american. Dacă e așa, mă întreb ce ne spun toate acestea despre țara noastră unică în care, pentru a-l cita pe Stendhal, „oamenii sînt conduși de doar trei idei: banii, libertatea și Dumnezeu”?
Andrei Codrescu: Sînt de acord cu Stendhal, dar aceste trei idei zămislesc Americi diferite, care se află în conflict deschis, pe față, și uneltesc una împotriva celeilalte, pe ascuns. Cînd producătorul a sunat pentru prima oară, voia să facă un documentar despre Route 66 și atracțiile kitsch pe care aceasta le oferea. Înaintea autostrăzilor interstatale, Route 66 era singura modalitate pentru automobiliștii americani de a străbate continentul de la Est la Coasa de Vest, de la Atlantic la Pacific. În 1991, Route 66 era o șosea pe moarte, marcată, din loc în loc, de curiozități care atrăgeau odinioară mulți vizitatori: cea mai mare sticlă de ketchup, cel mai înalt stîlp totemic, Cadillac Ranch și motelurile în care personajul Humbert Humbert al lui Nabokov se ascundea cu Lolita. Aceste atracții suprarealiste, menite să amuze familiile clasei de mijloc pe parcursul primelor vacanțe la mare distanță, celebrau abundența Americii postbelice în imagini compilate din filmele și desenele animate antebelice, creînd iluzia unor vremuri de altădată mai galante. Iar această rută nu era tocmai ospitalieră cu americanii de culoare, ca să ne exprimăm blînd. „Diversitate” se referea, pe atunci, cu precădere la bizarerii: bebeluși cu două capete, dinozauri, uriași (uneori, africani).
Am sabotat falsa nostalgie pentru Route 66 a producătorului. Am redesenat harta pentru a-i include pe „marginalii” de care vorbeai. Sînt, evident, multe ironii aici: banii și libertățile Americii au făcut ca acești „marginali” să poată exista. Mulți dintre ei (grupul Bruderhof, misticii din Santa Fe) au avut nevoie de Dumnezeu pentru a dovedi că au dreptate. Alții, precum Biosphere 2, grupul pe bază științifică din Arizona, au căutat o utopie extraterestră. Trinitatea americană (banii, libertatea, Dumnezeu) a făcut posibile aceste marginalități, pînă cînd unele dintre ele (Biosphere 2) au glisat ușor spre centru, iar altele au apucat-o pe calea celor mai multe utopii – îmbătrînire și insignifianță. În 1991, toate acestea erau laboratoare, studii clinice.
Costică Brădățan: Nu mă surprinde faptul că tu, Andrei, ai simțit un imbold de a explora condiția marginală. Ca imigrant și, ca atare, tu însuți marginal, te-ai simțit atras în mod firesc de marginalii Americii. Ceea ce pune în lumină o situație interesantă. Fiecare societate umană generează forma ei de marginalitate. Cred însă că relația Americii cu marginalii este mult mai profundă. Încă de la începuturile ei, această țară nu a încetat să-i asimileze. Marginalii religioși din Europa au jucat un rol important în întemeierea primelor colonii. Mai tîrziu, dacă un grup social, etnic, religios sau rasial din orice parte a lumii – țărani irlandezi, italieni săraci din sud, evrei persecutați din Rusia sau de oriunde, oameni din regiuni măcinate de război din Africa și Asia – avea o șansă să fugă de necaz, venea aici, în America. Dacă o duceai bine, social și economic, dacă făceai parte din religia majoritară sau din rasa predominantă, nu aveai motiv să emigrezi. Prin urmare, avem generații întregi de marginali care s-au stabilit și au prins rădăcini aici – straturi peste straturi de marginalitate. E în ADN-ul Americii. Marginalii nu numai că au construit America, ei sînt chiar elementele ei constitutive.
Pe termen lung, asta contribuie la un psihic colectiv fascinant și poate explica în bună măsură ceea ce se petrece în America, din punct de vedere politic, social, cultural, intelectual. Personal, mi se pare o mare ironie faptul că o țară cu o asemenea istorie și cu o astfel de croială psihologică a ajuns să joace rolul „superputerii” sau chiar al „singurei superputeri”. Cu siguranță, aici se regăsește un element de revanșă, fie și unul preponderent subconștient, dar asta ar putea de asemenea să explice o anumită nesiguranță și indecizie a Americii atunci cînd e vorba de relații internaționale și de afirmarea ei în lume.
Costică Brădățan
Andrei Codrescu: Nu eram „marginal” în raport cu comunitățile pe care la frecventam. Eram, de fapt, un invadator de la „centru”, cu echipa mea de televiziune, cu camere de filmat – o parte a ceea ce ei disprețuiau la America, neobositul spirit mercantil. Motivul pentru care m-au acceptat este că în reportajele mele din mass-media națională luam apărarea „imigranților”, a „diferenței”, „contraculturii”, „artei” etc. Erau păcăliți de „conținuturile” mele, dar nu întru totul. Comunitatea Sikh din New Mexico nu ne-a permis să filmăm în anumite locuri, iar alții, precum „lowrider-ii” de lîngă Albuquerque, nici măcar nu au venit la întîlnirea programată. Aș folosi cuvîntul „marginal” în mod provizoriu, pentru a descrie oameni care s-au situat în mod deliberat în afara curentului majoritar „bani”, „Dumnezeu” și poate chiar „libertate”, deoarece dădeau întîietate unor valori diferite. Ei erau centrali în raport cu sine, dar marginali pentru proiectul meu. Marginalitățile lor erau, de fapt, atît de diferite, încît fără lege și distanță, ar fi ajuns la război unii cu alții. Ei erau centrali față de sine și beneficiau de luxul spațiului și al izolării. În acest sens, ei erau situați mai central față de idealismul american decît eram eu.
Ai făcut o remarcă formidabilă, cînd ai spus că marginalii au intrat în ADN-ul Americii, întorcîndu-se apoi în lumea pe care o lăsaseră în urmă ca „superputere”. Ai observat un posibil element revanșard al statutului de superputere al Americii. Există aici un element freudian al „întoarcerii refulatului” și, fără îndoială, ceva hegelian sau chiar jungian. Căci unde erau centrele societăților din care au fugit imigranții? Pentru mulți, acestea erau Biserica, armata și statul – fiecare dintre ele cu diferite puteri de ostracizare și teroare. Țara imaginată în care le sugeram „noilor americani” să „remodeleze America” ar putea fi, nici mai mult, nici mai puțin, o alternativă la aceste vechi „centre”. Or, dintr-o perspectivă mai largă, s-ar putea spune că centrul tuturor culturilor pe care imigranții le-au abandonat era războiul. Dar dacă „marginalii” fugeau de război, care este „revanșa” refulată din centrul superputerii americane? Este oare ideea apărută după încheierea Războiului Rece că America, devenită acum superpolițistul întregii planete, trebuie să asigure pacea mondială? Pînă acum, America deține supremația militară pe Pămînt și în spațiu, dar mă îndoiesc că imaginația „marginalilor” a preconizat războaie spațiale și biosfere înarmate.
Iar aici acționează paradoxuri radicale: cum să înțelegem „centru” și „margine” acum, în anii 2020 post-pandemie ai secolului XXI? „Interiorul” și „exteriorul”, după cum le-am numit în cartea mea The Disappearance of the Outside, sînt niște metafore fragile ale prezentului nostru. Poate că, dacă am înlocui „bani, Dumnezeu și libertate” cu „comunitate, non-violență și resălbăticire” („resălbăticire” / rewilding – activitate de conservare și refacere a zonelor sălbatice, a mediului și proceselor naturale, la antipodul „îmblînzirii naturii de către om” – n. trad.), am putea încă recupera viziunea „marginală” a superputerii ideale. O grupare religioasă precum Bruderhof are doar cîteva mii de adepți, Biserica Mormonă are milioane, dar acești „marginali” sînt mai aproape de americanii originali descriși de Alexis de Tocqueville decît zombii hipnotizați de tehnologie ai zilelor noastre.
Cred că ADN-ul Americii e numai parțial un amalgam de „diferențe” sau o deplasare de la margini spre centru. America era deja o „superputere” atunci cînd amenința valorile tradiționale ale lumii de care au fugit imigranții. Lumea se lepădase deja, în cea mai mare parte, de aceste valori, după al Doilea Război Mondial, devenind întrucîtva „americană” sau „americană în speranță”. În acest sens, noii refugiați sînt de fapt „americani” care încearcă să revină în America. E oare posibil ca locuri care nu se află geografic în SUA să fie „Americi imperfecte” ai căror locuitori încearcă să fugă spre nava-mamă? La fel cum pelerinii merg spre Ierusalim?
Aurelian Crăiuțu: Mă gîndesc la afirmația lui Andrei potrivit căreia America e o superputere deoarece a „amenințat valorile tradiționale ale lumii”. Un detaliu interesant din filmul Road Scholar ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine această chestiune. Mă refer la dialogul cu Nguyen Qui Duc, comentatorul radio, și cu tatăl său, care a petrecut doisprezece ani într-o închisoare nord-vietnameză, înainte să ajungă în SUA. În vreme ce tatăl se simțea confortabil în America, unde a primit libertatea care-i lipsea în Vietnamul comunist, fiul, crescut în America, s-ar fi întors „și mîine” în Vietnam. După cum spunea chiar el, voia să se întoarcă acolo ca să fie alături de prieteni și să împărtășească cu ei temerile și bucuriile sale. Nu simțea că a prins rădăcini în solul Lumii Noi, unde ajunsese în 1975. Pentru Nguyen, a face parte dintr-o comunitate reală era posibil numai în Vietnam, unde s-ar fi aflat adevăratele sale rădăcini spirituale. S-a și reîntors în Vietnam, în 2006. Acesta e mai mult decît un conflict între generații; e vorba de valori fundamentale. Avem aici un contrast vădit între rădăcini și apartenență, pe de o parte, și libertate, pe de altă parte. Și ai impresia că, pentru a supraviețui, trebuie să te decizi pentru una dintre ele. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Deoarece am trăit în România comunistă, simpatizez cu atitudinea tatălui, mulțumit de posibilitatea de a gîndi și de a circula liber în America. Pentru el, libertatea e reală (nu formală) și o apreciază din plin. Dar înțeleg și nevoia fiului de a găsi rădăcini și prietenii autentice, și sînt totodată curios să aflu ce crede Nguyen astăzi despre decizia lui de acum cincisprezece ani de a se întoarce în Vietnam. Mă întreb cum interpretezi asta. Am putea oare spune că America oferă, atunci cînd rămîne fidelă spiritului ei, deopotrivă libertate și rădăcini? Să fie oare aceasta calitatea care stă la baza atracției, originalității și, dacă ni se permite acest cuvînt, a „măreției” sale?
Aurelian Crăiuțu
Andrei Codrescu: I-am trimis lui Nguyen Qui Duc – sau Duc Nguyen – întrebarea ta, Aurelian. În prezent, pensionat și o personalitate a radioului în Hanoi, Duc a avut bunăvoința să răspundă. Redau, cu permisiunea lui, cîteva pasaje:
Au trecut opt ani de cînd am fost ultima oară în SUA. M-am mutat în Vietnam în 2006, și de atunci locuiesc în Hanoi. Îmi merge bine, deși COVID impune distanțare și aduce nesiguranță în viață. Dar să trecem la observațiile prietenului tău. Lucrurile se complică odată cu trecerea timpului și îmi reconsider adesea decizia și calea pe care am ales-o. Prietenul tău are dreptate atunci cînd departajează problemele în funcție de diferitele valori: libertatea de gîndire și de acțiune vs. legăturile și nevoile culturale.
Cunosc imigranți și vietnamezi care și-au clădit o viață de succes în America și care se bucură de traiul lor. Eu am venit de unul singur, nu m-am simțit niciodată acasă și, nefiind un om de afaceri, un inginer sau o persoană căreia să-i fie la îndemînă o carieră în America, nu am ajuns să mă simt confortabil acolo. Apreciez ceea ce am putut face în SUA, cariera mea în mass-media, sprijinul de care m-am bucurat, prietenia cu oameni ca tine și ca Davia Nelson. Am avut norocul să am parte de această comunitate, dar în America o astfel de comunitate era rară și îmi cerea să fiu diferit de cel care simțeam că sînt sau era, pînă la urmă, mulțumită doar cu o parte din mine.
Odată cu trecerea anilor am ajuns să înțeleg anumite lucruri pe care sper să le pot reda aici:
fac întotdeauna distincție între exilul voluntar și cel involuntar. Toată tinerețea mea, și în anii care au urmat, m-am simțit într-un exil forțat. Alții, inclusiv tatăl meu, au perceput și ei plecarea ca fiind forțată, dar au obținut, în schimb, un grad de libertate căreia i-au simțit cu disperare lipsa în Vietnam. Alții au ales să trăiască în noua lor țară, văzînd în asta un fel de renaștere – ceea ce nu voi putea accepta niciodată. Mulți imigranți pleacă din dorința de a avea o viață mai bună. Și vor să se întoarcă la un moment dat, dar rareori o fac.
Percepția mea despre comunitate în America provine de la imigranți sau oameni care se simțeau înstrăinați de stilul de viață îndeobște acceptat. Am apreciat anumite oportunități, dar m-am confruntat și cu limitări. Nu m-am simțit niciodată cu adevărat în largul meu în America, nici chiar atunci cînd am învățat engleza suficient de bine încît să pot scrie. Simțeam că noua limbă îmi era impusă.
Nu regret decizia de a mă fi întors în Vietnam. Sînt în mai mare măsură vietnamez decît american, indiferent cum definim asta. Dar, repet, există un sentiment de alienare. Nu gîndesc și nu mă comport în întregime ca un vietnamez, deoarece am trăit atît de mult în străinătate. Există o nouă generație ale cărei preocupări sînt, firește, diferite. Mă confrunt cu o înțelegere a istoriei pe care eu o consider carentă. În plus, ceea ce știam despre Vietnam din copilărie și din anii primelor vizite s-a schimbat considerabil. A apărut o atitudine egoistă occidentală, o preocupare exagerată pentru bani, status, Starbucks, clădiri de birouri din sticlă și oțel etc. – lucruri pe care le detestam în America.
În Vietnam am reușit să fac multe lucruri pe care nu le-aș fi putut face în America: să susțin artiști, să construiesc o sală de expoziții, un club de jazz, un bar, un restaurant, să proiectez case etc. Asta se datorează în parte faptului că Vietnamul e o economie capitalistă emergentă, în care totul este posibil – dar și corupției și faptului că e o țară capitalistă sub aparențele unui partid comunist care controlează puterea și banii. Unele lucruri sînt greu de suportat, dar eu am fost întotdeauna atras de oamenii aflați în dificultate.
În sfîrșit, în joc e întotdeauna și propria personalitate. Eu mă simt adesea nici aici, nici colea, pretutindeni un străin, dar și din partea locului… Am o conexiune cu Vietnamul și mă descurc bine aici, dar întotdeauna am călătorit în căutarea unui alt sine: regăsesc o parte din mine în Maroc, pe care îl frecventez adesea. La fel pot spune și despre Tokyo și Kyoto. Voi fi întotdeauna un nomad, un călător. Totul e temporar, nicăieri nu e acasă, pretutindeni e acasă. Tu și Davia sînteți „acasă” – dar nu am vorbit vreme de cincisprezece ani. Și totuși, mă gîndesc la voi ca la acasă.
Îi sînt recunoscător lui Duc pentru abordarea caldă și personală a problemelor și paradoxurilor exilului. El vorbește despre exil și dintr-o perspectivă mai largă, aceea a dorului față de ținuturile natale, odinioară „centrul” vieții tale, precum și despre dificultatea întoarcerii din locul care devine între timp un alt „centru”. Timpul e, în cele din urmă, cel care ne determină viețile. Nu putem alege Zeitgeist-ul: fie te naști într-un stat polițienesc, precum tatăl lui Duc, în care opoziția înseamnă închisoare sau moarte, fie ești norocos, ca Duc sau ca mine, și trăiești într-o epocă care oferă luxul alegerii. „Should I stay or should I go?” era refrenul muzical al generației noastre. După patru decenii (sau mai repede), „imposibilitatea de a alege” a devenit „posibilitate de a alege”. Obiectiv, acesta este un progres. Psihologic sau spiritual, poate fi un regres. A fi obligat să iei atitudine într-o dictatură, pentru a apăra libertatea, poate fi o formă de „suferință nobilă” care ascute simțurile și dă sens vieții; dar libertatea de a rămîne sau de a pleca, pe care o datorăm generației anterioare, poate fi resimțită ca o formă acută de suferință, lipsită însă de bonificația adjectivului „nobil”.
Spre deosebire de Duc, pentru mine, exilul a fost o conjunctură favorabilă. Am emigrat din România la nouăsprezece ani, cînd aventura mi se părea ceva fantastic. Mi-e dor uneori de Sibiu, dar aș fi lîncezit dacă aș fi rămas acolo. Duc și cu mine sîntem de aceeași vîrstă. Am toată simpatia pentru tatăl său, dar îl înțeleg și pe Duc la fel de bine. „Central” și „marginal” sînt, în fond, o problemă de perspectivă și de noroc. Norocul de a te fi născut la un anumit moment, într-un anumit loc. America este un vis, iar a fi parte din el vine împreună cu o ideologie severă: bani, arme și religie. Dar și disidența e o opțiune posibilă.
Aurelian Crăiuțu: Aș dori să revin, în cele din urmă, la tema filmului Road Scholar de la care am pornit – America este o idee în mințile noastre – și să o pun în legătură cu mult discutatul concept al „visului american” – pus, acum, sub semnul întrebării. Cu un secol și jumătate în urmă, Carl Schurz, politicianul născut în Germania, vorbea de America, țara sa adoptivă, ca despre „marele reprezentant al epocii reformelor, marele campion al demnității naturii umane, marele depozitar al ultimelor speranțe ale omenirii suferinde”. Atîta vreme cît această idee, inseparabilă de „visul american”, rămîne atrăgătoare, sînt toate șansele ca importanța Americii să dăinuie și în secolul al XXI-lea. Dar America pe care o (re)descoperim astăzi nu e o poveste unică: e o serie de povestiri – și nu toate sînt frumoase. Road Scholar și The National Road, cartea recentă a lui Tom Zoellner, au evidențiat asta din plin. Cînd a ajuns în America, în 1831, Alexis de Tocqueville „a văzut în America mai mult decît America”. A intuit în Lumea Nouă forma noii democrații, cu toate prejudecățile și pasiunile ei. Povestea relatată de el în Despre democrație în America, ce pune accentul pe egalitatea condițiilor, se deosebește considerabil de imaginea Americii oferită, bunăoară, de controversatul „Proiect 1619” care vede pretutindeni inegalități nelegitime și rasism sistemic. Așadar, ce ne facem cu „visul american” și încotro putem merge pornind de aici? Mai putem să vedem în America „mai mult decît America”?
Andrei Codrescu: „Mai mult decît America” este exact ceea ce aduc imigranții în această țară. Pînă acum am discutat despre America doar din punctul de vedere al imigranților. Indiferent de adevăratele noastre motivații, noi insistăm asupra „ideii de America” și a „libertății”. Alexis de Tocqueville a fost un călător strălucit, care a admirat această nouă democrație, dar a întrezărit încă de pe atunci conflictele care se desfășoară acum în forță. Carl Schurz nu a „adoptat” America – el făcea parte dintr-un val de imigranți germani care fugeau din calea revoluțiilor europene din 1848, aducînd cu ei idei revoluționare. Un alt refugiat din aceeași epocă a fost baronul Ludwig von Reizenstein, autorul cărții The Mysteries of New Orleans și, la fel ca Schurz, editorul unui ziar aboliționist. Acești imigranți vedeau în America celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea o țară necultivată a sclaviei și a corupției, un imperiu în creștere pe care își doreau să-l reformeze. Sclavia fusese abolită în majoritatea Europei, dar în America încă exista și nu a încetat pînă la Războiul Civil.
Tolerarea „diferențelor” depinde foarte mult de cît de periculoși sîntem pentru miturile la a căror naștere am contribuit noi înșine. Mulți scriitori din secolul al XIX-lea nu s-au lăsat păcăliți de clișeele politicienilor care vînau voturi folosindu-se de retorica „libertății”, a „posibilităților” și a „visului american”. Mark Twain a atacat fanfaronada și minciunile clasei politice. În același timp, America devenea tot mai prosperă, în bună parte datorită muncitorilor imigranți care au trudit, la început, în condiții apropiate de cele ale sclavilor. A urmat o cale lungă și anevoioasă pînă cînd clișeul Americii „tuturor posibilităților” s-a adeverit parțial, pentru unii dintre imigranți. Pe lîngă o competiție acerbă pe piața muncii, țăranii și muncitorii imigranți au adus cu ei și prejudecățile țărilor de proveniență. Pentru o scurtă istorie a fenomenului, urmăriți filmul Gangs of New York al lui Martin Scorsese.
Sfîrșitul Războiului Rece a fost un moment unic, în care retorica libertății a fost pentru scurt timp în armonie cu interesul comun, în spiritul poemului Emmei Lazarus inscripționat pe Statuia Libertății. Înainte de asta, cotele de imigranți erau dictate de nevoile pieței de muncă, iar ideile critice ale intelectualilor nu erau privite cu bunăvoință. De fapt, intelectualii, nu doar cei imigrați, ca noi, nu sînt priviți cu bunăvoință de către politicieni și finanțatorii lor. Pentru a reveni de unde am plecat, noi rămînem străini de loc sau „marginali”, fie că ne place sau nu.
Pe de altă parte, sîntem îndreptățiți să spunem că America e într-adevăr o țară a libertății de expresie, în care unele comunități sînt libere să trăiască după bunul lor plac, deoarece acest loc e clădit pe baza ideilor iluministe ținute laolaltă de o Constituție învechită, dar încă puternică. Acest document întemeietor le permite ideilor „marginale” să se apropie de centru. Dar vor putea ele să destituie cealaltă Americă a capitalului necontrolat și neimpozitat, a neocolonialismului și a rasismului? Dacă America e „mai mult decît America” doar datorită imaginației noastre idealiste, avem încă mult de lucru. Această posibilitate există, dar, după cum puteți vedea în fiecare zi la televizor, există și reacția furibundă a „centrului”, din care fac parte, îmi pare rău să o spun, copii ai generațiilor anterioare de imigranți care nu își cunosc propria istorie.
Costică Brădățan: Andrei, Aurelian, vă mulțumesc din suflet, din partea Los Angeles Review of Books, pentru această agreabilă conversație.
Andrei Codrescu este poet, romancier și eseist american născut în România.
Aurelian Crăiuțu e profesor de Științe politice la Universitatea Indiana, Bloomington.
Costică Brădățan este redactor pe teme religioase la Los Angeles Review of Books.
Textul a apărut inițial în Los Angeles Review of Books, 3.09.2021, și este reprodus aici cu permisiunea redacției.
traducere din limba engleză de Matei PLEȘU
Foto (sus): wikimedia commons
