O amintire
În toamna anului 1969 eram cel mai tînăr cecetător al Institutului „N. Iorga”. Fusesem angajat cu mari emoții la „repartiția” pe țară care a avut loc în acel an la Iași. Terminasem facultatea cu medie mare, dar politica „maritală” a breslei noastre, a viitorilor istorici, mă subclasase cam al 15-lea pe țară: fetele care se măritau înainte de repartiție cu băieți mai bine notați urcau automat la nivelul soților în lista absolvenților pentru a obține posturi cît mai apropiate unul de celălalt. Cînd spun „fete ” nu vreau să se înțeleagă că doar fetele făceau astfel de căsătorii mai mult sau mai puțin interesate. Se poate să fi fost și băieți în această situatie, dar eu unul nu cunosc nici un caz, deși șefa noastră de promoție, Lia Milencovici, intrată și ieșită prima la facultate, s-a măritat abia mai tîrziu cu colegul Adrian Bătrîna, formînd un cuplu ideal de arheologi de talent.
Am precizat acest detaliu deoarece, o dată ajuns la Iași, pierdusem orice speranță că voi fi repartizat la institutul „N. Iorga” și îmi făcusem chiar un plan de protest, un adevărat teribilism: eram hotărît să cer unul din cele mai proaste posturi posibile și anume satul Flămînzi (Flămînda) din nordul Moldovei, de unde pornise Răscoala de la 1907. Mi-am spus atunci, parafrazînd pe Cezar Borgia: „Aut Iorga, aut nihil”, atît de mare era prestigiul institutului care își regăsise de curînd numele și domina, cu silueta lui de o eleganță clasică, jumătatea din stînga a bulevardului Aviatorilor. Dar, cînd mi-a sosit rîndul, nu mică mi-a fost mirarea să constat că el fusese rezervat pentru mine de directorul Oțetea. Nu-l cunoșteam personal pe Andrei Oțetea și nu-l văzusem niciodată, dar gestul lui m-a impresionat profund. Fusesem eu recomandat de cîțiva istorici – Dan Simonescu, fost coleg la Universitatea din Iași cu Oțetea, Damaschin Mioc și poate și de alții, publicasem în revistele bisericești mai multe articole încă din 1961, dar nu mi-am putut imagina că directorul trimisese la Iași pe șeful de cadre, tov. Tudor, fost colonel în divizia „Tudor Vladimirescu” și sigur securist, ca să mă recruteze în ciuda cîtorva colegi mai bine plasați ca mine, care ceruseră postul înaintea mea și fuseseră refuzați sec de bravul colonel. Am trăit atunci un moment de mare fericire și mi-am binecuvîntat îngerul păzitor, dar și pe domnul Oțetea.
Cîteva zile mai tîrziu, am fost convocat în biroul directorial pentru a mă prezenta noului meu șef și binefăcător. L-am găsit puțin distrat (era firea lui) și oarecum nedumerit de costumația mea: pantaloni verzi lucioși (americani), un polo alb cu dungi maronii de aceeași origine, pantofi Adidas albaștri cu dungi albe și o traistă de lînă din Maramureș pe umăr. Eram la ani-lumină de uniforma viitorilor mei colegi – costume gri de confecție mediocră, cămașă albă sau gri și cravată de la „Romarta”. Conversația noastră a fost foarte scurtă, întreruptă de apariția lui Ștefan Ștefănescu, directorul adjunct, dar de fapt director plin, care a avut delicatețea să nu-l jignească pe Oțetea amintindu-i că era deja la pensie. Angajarea mea a fost, deci, ultima lui acțiune oficială. Întrebînd cînd trebuia să mă prezint la post, am sugerat 15 septembrie, dar Ștefănescu mi-a tăiat avîntul și a decis cam sec: „te prezinți pe 1 septembrie!”.
Și așa, după o vacanță minunată la munte și la mare (eram și foarte îndrăgostit), m-am prezentat la post, la secția de istorie medie a României, condusă de Damaschin Mioc. Un accident care mi-a otrăvit existența vreo lună și ceva a fost o groaznică infecție cu stafilococi pe față, roșie și umflată, care arăta ca o tartă cu zmeură. Doctorul îmi dăduse o cremă albă cu zinc, astfel că acum arătam mai degrabă a ciupercă veninoasă, roșie cu pete albe. Așa pocit și nefericit mi-am început activitatea la „Iorga”, unde am fost primit cu multă amabilitate și simpatie în colectivul care edita revista Documenta Romaniae Historica (DRH) sub conducerea directă a lui Mioc. „Colectivul de doamne”, cum era numit, situat în marea cameră din fundul etajului I, era condus cu grație și autoritate de doamna Sașa Caracaș, une grande dame, care juca la perfecțiune și rolul de amfitrion, avînd totdeauna un ceai sau o cafea cu biscuiți destinați atît membrilor colectivului, cît și vizitatorilor dinăuntru (mai ales Florin Constantiniu) și din afară, ca profesorul Mihai Berza care ne uimea prin slăbiciunea lui cînd își încrucișa picioarele pe scaun practic de două ori. Atmosfera din acest gineceu era studioasă, dar și agreabilă și destinsă grație bunei educații și spiritului de echipă practicat de doamnele Maria Bălan (blondă, zîmbitoare și rumenă ca un cozonac), Sanda Cămărășescu (marea burghezie valahă), Olimpia Diaconescu (timidă și sfioasă), Coralia Fotino (contrariul precedentei, gen coconiță de provincie cu ifose de doamnă) și Marieta Adam Rădulescu, mai apoi Chiper (nurlie și surîzătoare). Am fost repede cucerit de căldura și delicatețea acestor doamne care m-au adoptat și răsfățat (mă chemau Mateiaș) ca pe un copil al lor deși, fiind foarte cochete, făcuseră doar mental calculul că chiar aș fi putut (cu exceptia Marietei) să le fiu un adevărat fiu. Adjunctul lui Mioc era Costică Bălan, un om blînd și manierat, totul opus lui Mioc, acesta din urmă un fost „dur” în epoca stalinistă, cu accese de autoritarism, dar în fond binevoitor. Era marcat de pierderea unui fiu care se sinucisese la vîrsta de 14 ani, o adevărată tragedie care îl afectase profund.
În prima zi de lucru, Mioc și Bălan mi-au dat o temă-test: trebuia să compar fotografia unui document românesc in veacul al XVII-lea cu ediția tipărită în DIR sau în DRH. După o jumătate de oră, le-am prezentat celor doi rezultatul colaționării mele: rînduri sărite, cuvinte greșit reproduse și absența cîtorva semnături care se distingeau perfect pe fotografie. După ce au oftat și și-au aruncat priviri necăjite și complice (știau cine era persoana care editase documentul), m-au proclamat bun pentru începerea lucrului.
Nu mai am nici o altă amintire din aceste prime zile pe post de cercetător, cu un orar lejer (în principiu 8-14), afară de uimirea cu care am aflat la cît se ridica salariul meu încasat în două chenzine pe 1 și pe 15 ale fiecărei luni de la Pericle, uneori chiar de la contabilul-șef Săvulescu, după ce stam la coadă alături de colegii veseli – erau acolo din toate straturile sociale, de la activiști de partid ridicați din talpa țării pînă la „foștii” miniștri, deputați, avocați, profesori universitari din vechiul regim etc., cu mulți ani de închisoare la activ. Salariul meu se ridica la exact o mie de lei, în mînă 906 după reținerea cotizației sindicale obligatorii. Aveam colegi tineri care cu acești bani trebuiau să-și întrețină familia și plăteau chirie pentru locuințe la bloc, lucru care mă înfiora la gîndul greutăților ce aveau de înfruntat. Pentru mine, leafa erau bani de buzunar, din care cumpăram la chenzină flori, ciocolată și băuturi străine mamei. Locuiam pe atunci la părinți, eram ultimul copil în casă (mare și bine situată într-un cartier select) și mă specializasem în afaceri – vînzarea cărților și documentelor vechi din biblioteca bunicului meu matern, preotul George I. Negulescu-Batiștei (+ 1947), un pasionat de istorie și genealogie. Am vîndut astfel două exemplare din Pravila cea mare a lui Matei Basarab (la BCS și la BAR) și zeci de acte și hrisoave, desigur fără știința părinților mei. Nu duceam deci lipsă de bani cu care îmi cumpăram cărți, haine de la Consignația sau de la persoane care le primeau „la pachet”, din străinătate, și tot felul de produse spirtoase din import ce se găseau în magazinele de stat. Vremuri fericite care au durat pînă la plecarea mea definitivă, în ianuarie 1973.
Și astfel, tot copiind la documente pentru DRH și participînd la salonul literar al doamnei Caracaș (pe care o comparam cu marile înaintașe franceze care țineau salon în secolul al XVII-lea), a venit și faimoasa întîlnire-conferință franco-română din octombrie. M-am dus deci la Academie și mă așezasem alături de Ion Nestor, profesorul meu de la Facultate care fusese și în comisia de diplomă alături de C.C. Giurescu și Radu Manolescu. (N-am știut niciodată ce căuta arheologul Nestor la o lucrare despre Vlad Țepeș și nu-mi amintesc să fi zis ceva la aceasta ceremonie). Cînd m-a văzut, m-a întrebat unde lucram și cînd i-am spus am văzut lucind în ochii lui o lumină cam periculoasă, după care s-a aplecat către Oțetea, care stătea la dreapta lui, și i-a spus pe un ton triumfal-ironic: „Domnule Profesor, permiteți-mi să vă prezint pe unul dintre colaboratorii dumneavoastră!”. Căci Oțetea îl întrebase cine era tînărul cu care stătea de vorbă și, desigur, distrat cum era, uitase complet de mine, mai ales că acum eram îmbrăcat cu un elegant blazer albastru închis, cămașă albă și cravată cu flori.
Acest incident m-a tulburat, dar l-am uitat repede sub farmecul conferințelor istoricilor francezi. Pe mine personal, pasionat de Evul mediu, cel mai mult m-a impresionat Duby care ne-a prezentat un articol al lui (în șpalturi sau în extras). Cum el a vorbit între altele despre locul tinerilor („jeunes”) în societatea medievală, am luat cuvîntul în franceză și am înșirat și eu cam tot ce știam despre „junii” (inclusiv cei de la Brașov), iunaci, vitezi și voinici cu sens militar pe care îi comparam cu bravi italieni și francezi (în sens de militari).
Hărțile lui Bertin mi-au părut prea tehnice, Chaunu prea departe de preocupările mele, despre Dupront nu-mi amintesc nimic, căci istoria mentalităților mă depășea, iar istoricii români monotoni, fără noutăți și fără mare interes, erau teme vechi și răsuflate. Am ascultat deci pe toți, dar fierbeam că nu mi s-a mai dat cuvîntul, astfel că la ieșire l-am acostat pe Furet, care prezentase un proiect de istorie a cărții, și i-am vorbit despre pictura exterioară moldovenească (afirmase că voia să meargă acolo) ca o Biblie a celor săraci și analfabeți, un fel de Biblia pauperorum, căci nu aderam deloc la interpretările delirante ale lui S. Ullea care vedea planuri si îndemnuri la cruciadă peste tot.
Nu am păstrat alte amintiri de la acest colocviu, dar cred că a avut o urmare la care am participat direct. Prin ianuarie sau februarie, directorul Ștefănescu mi-a încredințat misiunea de a-l întovărăși pe Albert Soboul (1914-1982), specialist în Revoluția franceză și profesor la Sorbona, într-o vizită prin țară, mai precis la Doftana, Cluj și Sibiu. Ștefănescu apreciase cunoștințele mele de franceză (nu le cunoșteam pe ale lui deoarece nu deschisese gura la colocviu, ca și restul colegilor de la Iorga) și mi-a destăinuit că fusese bursier în Franța în 1966 pentru specializare în demografie istorică la profesorul Dupîquier. Tot el m-a lăsat să înțeleg, cam cu jumătate de gură, că Soboul, nemulțumit că nu fusese invitat la colocviu, insistase să vină și el la București. Mai ales, durere și circumstanță agravantă (aveam să aflu mai tîrziu) că cel ales fusese Furet cu care se afla în polemică pe tema moștenirii Revoluției franceze: Furet insista pe libertatea individuală, cea a cuvîntului și a liberei întreprinderi, iar Soboul pe rolul maselor populare și pe republicanism. Căci, mi-a mai spus directorul, Soboul era membru în CC al PCF, director al Institutului pentru istoria Revoluției franceze și membru în redacția revistei Annales.
Sfătuit de Ștefănescu, m-am dus apoi la Academie, la biroul relații cu străinătatea, unde trona tovarășa Armașu, o cocoană roșcată gen „femeia comisar” ce avea în subordine un vlăjgan sașiu pe nume Petroșeneanu pe care aveam să-l revăd peste ani în circumstanțe cam neplăcute. Tova Armașu mi-a dat lămuririle necesare (deși nu toate), bani de diurnă și mi-a spus că vom merge cu o mașină a Academiei.
Întîlnirea cu Soboul a fost foarte convențională. Specialistul în Revoluția franceză și în sanchiloți era elegant îmbrăcat cu un costum bine croit de stofă gri închis, pantofi negri de lac fără șireturi (numiți „Richelieu” sau „escarpins”), cu capul gol și un pardesiu albastru închis de croială bună. De statură mijlocie, avea un ten măsliniu accentuat (era născut în Africa de Nord), cu părul negru lins cu briantină și cu ochelari mici, rotunzi. Prețios la vorbă și în gesturi, chiar distant, nu inspira simpatie. Părea mai degrabă un „petit maître” din secolul al XVIII-lea, probabil o deformație profesională, spre deosebire de cei 5 veniți la colocviul franco-român care arborau ținute practice și solide și se comportau simplu și atrăgător.
Și așa, într-o superbă dimineață de iarnă însorită, dar foarte rece, am pornit la drum cu o Pobeda a Academiei condusă de un nene (i-am uitat numele) care mi-a declarat că activase în forțele de Securitate unde își pierduse sănătatea (tot alergînd după „dujmanii” poporului prin noapte și ceață), dar „tovarășii” avuseseră grijă să-i procure acest post binemeritat. Deci, între un barosan comunist și un fost (?) securist, am ajuns la prima etapă a călătoriei noastre – închisoarea Doftana. La ușă ne aștepta chiar directorul, un tovărășel cu o imensă căciulă neagră țuguiată pe cap, cu haină de piele pînă la glezne și încălțat cu cizme negre și lucioase de toată frumusețea. Cînd l-am prezentat pe Soboul ca membru în CC al PCF, i s-a luminat toată fața, ne-a surîs cu toți dinții de oțel (practică comunistă din URSS) și l-a îmbrățișat și l-a pupat pe distinsul oaspe de trei ori pe obraji. Soboul era țeapăn ca un butuc și vădit jenat, dar am descoperit că mai mult de frigul care îl năpădise, în ciuda căldurii cu care fusese primit. Directorul ne-a plimbat apoi prin toată Doftana, a deschis fiecare celulă și ne-a servit o lecție completă de istorie a PCR pe care o știam pe dinafară din liceu. Toate astea pe un frig cumplit, mai frig ca afară, într-o atmosferă lugubră și fără lumina zilei.
La plecare am constatat că directorul nu prevăzuse o țuică fiartă sau măcar un ceai cald, o adevărată atmosferă tovărășească. Mi se făcuse milă de bietul Soboul, meridional pînă în vîrful degetelor, care tremura cu demnitate în pardesiul său bun pentru Paris și în cipicii săi lustruiți peste ciorapii aparent de mătase, cu capul gol și fără mănuși sau fular. Așa că i-am propus ca, după vizita infernului în care se chinuiseră și luptaseră atîția ani „tovarășii”, să vedem și altceva care nu era prevăzut în program. Așa că l-am dus la Brebu, în vecinătate, un adevarat paradis în mijlocul căruia veghea, într-o incintă albă imaculată, bisericuța lui Matei Basarab și casa domnească splendid restaurate, cu cerdac și stîlpi de lemn sculptați, înconjurată de brazi și de zăpada care lucea în lumina soarelui pe un cer albastru fără un nor. Aici Soboul și-a mai revenit și mi-a mulțumit cu oarecare emoție în glas pentru „delicata atenție” menită să mai atenueze șocul impresiilor de la Doftana.
După un timp am ajuns la Cluj unde am fost, la Institutul de Arheologie, oaspeții lui Constantin Daicoviciu, înconjurat de ciracii lui, dintre care îmi amintesc doar de Vasile Vesa, modernist, fost bursier la Paris și care îl cunoștea pe Soboul. Nu mai știu ce s-a discutat cu această ocazie, desigur banalități, astfel că începusem să mă întreb care era scopul real al vizitei ilustrului oaspete în România. L-am aflat la întoarcere, pe cînd stăteam la masă cu o sticlă de vin alb de Tîrnave în restaurantul de la Împăratul Romanilor din Sibiu. Aici Soboul m-a întrebat cu oarecare sfială dacă îl pot lămuri într-o afacere care îi stătea pe suflet. A început prin a-mi povesti că soția sa, medic, era româncă, soră cu Barbu Cîmpina, deci, adaug eu, copiii doctorului Leon Friedman-Cîmpina și ai soției sale, probabil franțuzoaică, Fauchette (sau mai degraba Fanchette), tot medic și ea. Domnișoara Friedman-Cîmpina venise în Franța în anii ’30 la studii la medicină profitînd de „excepția românească” – tratatul franco-român din 1857 negociat de doctorul Carol Davila prin care studenții români cu bacalaureat și doar un an de medicină aveau dreptul să continue la facultate medicina în Franța, să-și ia diploma de doctor și să practice acolo la egalitate cu colegii lor francezi.
Aici trebuie să fac cîteva observații. În anii ’20 și ’30, numărul studenților, și implicit al doctorilor români din Franța, crescuse în proporții considerabile: în 1931, românii reprezentau o treime din totalul studenților înscriși la Facultatea de Medicină din Paris și 85% din ei erau evrei. Străinii reprezentau, în 1934, 21% din toți studenții mediciniști din Franța, în anumite facultăți (Paris, Montpellier și Strasbourg) peste o treime, iar la Nancy peste 50%. În anul academic 1933-1934, Facultatea de Medicină din Paris a decernat 125 de diplome de stat, un nivel de studii cerut studenților străini doar cînd aveau intenția să rămînă în Franța. 97 de diplome, deci 78% din total, au fost eliberate românilor, șase polonezilor și cinci rușilor, sigur „aproape toți evrei”, scrie o specialistă în materie. Explicația acestui exod era numerus clausus (sau valachicus) din universitățile românești, creșterea antisemitismului și a violenței legate de activitatea Gărzii de Fier și a Partidului Național Creștin al lui Goga-Cuza, persecuțiile la care erau supuși studenții evrei, în special de la Drept și Medicină, de către colegii lor, români „neaoși”. În final, potrivit unei statistici comunicate mie de răposatul Grigore Pop-Cîmpeanu, medicinist și el, în 1948 în Franța se găseau circa 4.000 de medici evrei originari din România.
M-am cam îndepărtat de la subiect, deși el a fost evocat pe scurt de Soboul, dar pe vremea aceea habar n-aveam de aceste realități. Revenind deci la povestirea mea, comeseanul meu mi-a explicat că soția sa avea dreptul la o jumătate din casa părintească din București, de pe strada Știrbei Vodă, o casă, am aflat eu, construită între cele două războaie mondiale, căci la 1914 doctorul Friedman-Cîmpina locuia pe Cîmpineanu 21. În cartea de telefon a abonaților din București pe 1938 am găsit numai pe doctorița Fauchette (probabil Fanchette) Friedman-Cîmpina pe Știrbei Vodă nr. 76, deci foarte probabil soțul ei, tatăl lui Barbu Cîmpina, murise.
După moartea părinților lor, în casă locuia doar ilegalistul Barbu Cîmpina, istoric marxist, șef de secție și director adjunct la Institutul de Istorie (numele „N. Iorga” fusese suprimat după 1948 și va fi restabilit abia din 1965), laureat al Premiului de Stat, căci sora sa măritată cu Soboul rămăsese în Franța. Iată însă că Barbu (așa îl numeau admiratorii și admiratoarele sale) exagerase prea tare cu „tăriile” și venea beat la cursuri, căci mai cumula și funcția de conferențiar la Facultatea de Istorie (1948-1958). Drept care s-a „curățat” în 1959, la 36 de ani, lăsînd în urma sa o văduvă neconsolată, scriitoarea Georgeta Horodincă. Aceasta, la rîndul ei, s-a consolat măritîndu-se cu Nicolae Tertulian, un activist de partid care, pe cînd era student la Filosofie, avea tupeul să-l apostrofeze la curs pe Tudor Vianu că nu-i cita pe Lenin și pe Stalin.
Acum, în 1970, sora lui Barbu Cîmpina revendica prin soțul ei partea ce-i revenea din moștenirea părintească. Potrivit noilor locatari, valoarea totală a casei, o vilă modernă și spațioasă cu două nivele și o curte mare, situată într-un cartier burghez rezidențial, era de 40.000 de lei. Din care trebuiau scăzute impozitele și cheltuielile de întreținere curentă care, susțineau cei doi porumbei ocupanți ai cuibului, depășeau cei 20.000 ce reveneau fostei cumnate din Franța, astfel că în final perechea Soboul rămînea ea datoare perechii române.
Nemulțumită cu acest calcul, doamna Soboul l-a convins pe soțul ei să meargă pe teren pentru a investiga situația reală a casei. Întrebarea pe care mi-a pus-o Soboul după ce îmi explicase situația, suna cam așa: „Credeți că evaluarea casei este exactă?”. I-am răspuns pe loc că cifra de 40.000 de lei era o adevărată impostură: modestul apartament de 45 m2 situat pe strada Labirint pe care mama mi-l donase ocupat de chiriași cu un an înainte, valora tot 40.000 de lei. Prin urmare, o vilă din spatele Cișmigiului costa de cîteva ori mai mult, într-atît difereau cele două locuințe ca poziție geografică, dimensiuni, finisare, mobilier etc. „Așa credeam și eu”, mi-a răspuns ușurat Soboul, și astfel discuția noastră a luat sfîrșit. Ne-am despărțit în termeni buni, Soboul mi-a spus că i-ar face plăcere să mă revadă la Paris, dar că nu trebuia să aștept o bursă de la el. „À bon entendeur, salut!”, ar fi zis francezii.
Ajunși la București, am avut parte de cîteva neplăceri din partea tov. Armașu, care m-a amendat cu aproape 300 de lei (amendă echivalentă cu totalitatea diurnei mele) pentru că alesesem „Împăratul Romanilor” în locul altui hotel (deși anunțasem schimbarea), pe de o parte, și pentru că nu dădusem bani șoferului care avea și el „drept” la o parte din suma datorată mie pentru funcția de acompaniator și interpret. Cu alte cuvinte, statul român (căci practica era generală) îi obliga pe ghizi și acompaniatori să-i subvenționeze din banii lor și pe șoferii pe care același stat nu voia să-i plătească în mod corect.
Iar în final, tova în chestie mi-a pus o întrebare încuietoare: cîți bani primise Soboul ca diurnă de la Academie, diurnă care îi fusese înmînată direct de acad. Emil Condurachi? Am rămas cu ochii holbați și am răspuns că habar n-aveam. Întrebîndu-l mai apoi pe Șerban Papacostea, mentorul și prietenul meu mi-a explicat cum stă tărășenia. Condurachi avea prostul obicei să sustragă (să fure) o parte din diurnele oferite oaspeților străini care ignorau desigur la cît aveau dreptul și erau foarte mulțumiți cu cît primeau de la Academie. Treaba a devenit de notorietate publică atunci cînd un istoric ungur, care mai fusese o dată în România, a exclamat cînd a primit direct diurna de la tov. Armașu: „Dar ce mult a crescut diurna mea!”. Căci Condurachi, care îl primise cu ocazia primei vizite, lipsea din București fiind plecat în turneu prin Europa în virtutea funcției lui principale de „arheolog de aeroport”. De unde, diferența.
Epilogul acestei istorii se plasează în 1982, anul morții lui Soboul (soția lui decedase cu cîțiva ani înainte), cînd perechea Tertulian-Horodincă a ajuns la Paris, invitată pare-se de un bărbos paralitic și grafoman care publica tomuri groase despre revoluția franceză (un elev al lui Soboul?) și care în plus (sau în principal) era prieten cu președintele Franței. Ajunși aici, cei doi porumbei au intonat aria cunoscută a persecuțiilor pe care le suferiseră sub comuniști (erau amîndoi membri de partid cu vechime) și desigur sub Ceaușescu, și „au ales libertatea”. În mărinimia sa, președintele Franței i-a oferit lui Tertulian, care se prezenta ca mare filozof specializat în Hegel, Fichte și alți gînditori germani pre-marxiști, o direcție de studii la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Partea comică urmează abia acum: numitul s-a prezentat cu decizia înființării catedrei la serviciul de cadre al Școlii. Aici lucra Grigore Pop Cîmpeanu care mi-a povestit că pe hîrtie se afla o notă manuscrisă precizînd că beneficiarul era N.T. și semnată simplu „F.M.”. Pop Cîmpeanu l-a întrebat pe șeful lui ce însemna această apostilă și acesta i-a explicat că era „le fait du prince”, decizia „suveranului”. Or, pe pașaportul pe care acesta l-a prezentat scria că îl cheamă Nathan Weinstein, ceea ce a provocat oarecare nedumerire, și funcționarul i-a cerut să aducă dovada identității celor două personaje, „piatra de vin” și filozoful creștin. Cel interesat a plecat bombănind, profund lezat de ignoranța funcționarilor de la „cadre” care nu știau cine era el. După cîteva zile, lucrurile s-au aranjat și Tertulian și-a reluat cu seninătate cursurile de marxism – partea întîi, pînă la Marx, iar apoi Lukacs – pe care le debita de ani de zile cu mare curaj studenților români la București în anii terorii staliniste și ceaușiste.
Matei Cazacu este scriitor și istoric român stabilit în Franța, cercetător la Centrul Național de Cercetare Științifică, precum și profesor la Sorbonne – IV și la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris.
Foto: Albert Soboul
