Prosperitatea nu este totul și nu mai este de ajuns
Cred că a venit timpul ca noi, oamenii, să spunem că ne aflăm într-un impas. Este un prag pe care economiștii și sociologii îl simt. Nimeni, însă, nu-l definește cu destulă acuratețe. Este un prag al unei civilizații. Trăim o sațietate a acestui tip de civilizație. Ceea ce am reușit cu prisosință în ultimii 500 de ani a fost să aducem prosperitate. Lumea occidentală contemporană poate fi supranumită ca fiind o mașină de produs prosperitate. Și totuși, nu sîntem – sau nu mai sîntem – foarte încîntați de această stare. De ce? Pentru că plătim foarte scump comoditățile și prosperitatea. Omul contemporan este unul prosper, care folosește tehnologii foarte înalte în ajutorul comodității sale, dar care este extrem de dependent. Sîntem oameni ai rețelelor și dependențelor care ne fură viața și libertatea fără ca noi să realizăm exact ce ni se întîmplă. Mecanismul de antrenare contemporan este, deci, extrem de subtil, cu efecte directe. Supracivilizația ne-a adus în situația unor ființe chinuite. Timpul alocat nouă înșine este mult mai redus decît o spun statisticile. Dependența față de stat, bănci și multinaționale a devenit deja de nesuportat. Pentru stat nu sîntem decît niște „contribuabili indisciplinați” care nu-și plătesc impozitele la timp. Pentru multinaționale și bănci nu sîntem decît „o pastă mișcătoare”, bună de produs profituri.
Spuneam că unul dintre marile păcate ale lumii în care trăim este acela că a dezvoltat o capacitate foarte mare de antrenare. Ne aflăm cumva pe vîrful unui val care ne poartă pe un drum pe care nu-l cunoaștem foarte bine. Sîntem sclavii prosperității pentru că prosperitatea are ceva fascinant în ea. Este visul omului, acela de a trăi mai mult și mai bine. Ne bulucim pur și simplu, ca niște fluturași spre bec, într-o competiție în care ne uzăm, ne alienăm și ne distrugem viețile. Cred că în viitor oamenii vor redescoperi modul de trai simplu, fără stres, alergătură și concurență. Tendința este vizibilă. Trebuie doar să vorbim despre ea. Cum ar fi să trăim fără facturi și fără rate la bancă?
Despre asta a scris un scriitor francez antimodern, Charles Péguy: „Am cunoscut, la modul cel mai concret posibil (copil fiind, făceam parte din ea), o lume în care omului care se mulțumea să rămînă sărac i se garanta, cel puțin, această sărăcie. Era un fel de contract surd între om și soartă și, pînă la începutul timpurilor moderne, soarta nu încălca niciodată prevederile contractului. Era de la sine înțeles că cel care își permitea fantezia, arbitrariul sau cel care recurgea la vreun joc sau cel care voia să evadeze din sărăcie risca totul. Întrucît recurgea la joc, putea pierde. Iar cel care nu juca nu putea pierde. Nici unul dintre ei nu putea bănui că venea o vreme – că venise deja, și este vorba chiar de timpurile moderne – în care cel care nu joacă va pierde sistematic, ba chiar mai sigur decît cel care joacă” (apud Luc Boltanski, Ève Chiapello, Noul spirit al capitalismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2015, p. 17).
Capacitatea aceasta de antrenare a capitalismului este tot ceea ce se vede acum cu ochiul liber și principalul reproș pe care sîntem îndreptățiți a i-l aduce. Este acum atît de intensă încît a devenit de netolerat. Acum nu mai poți sta deoparte de „spiritul epocii” fără a deveni un paria, un marginalizat. Viitorul trebuie să fie altfel. Poate că liniștea noastră, pierdută în bătălii și competiții mai mult sau mai puțin utile, este un preț mult prea mare. Și poate că unii dintre noi nu doresc să se prindă în această horă a competiției. Cred că asta admirăm, de fapt, cel mai mult la oamenii care trăiesc simplu, nedezrădăcinați. A oferi oamenilor oaze de liniște în care să locuiască cu picioarele pe pămînt poate fi marea afacere imobiliară a viitorului. Oamenii vor dori să evite antrenarea, locuind în spații simple, dar cu legătura cu lumea pe care Internetul o poate dezvolta din orice punct al planetei. Cred că, din acest punct de vedere, Internetul este marea minune a secolului XXI. Adică ne va permite să trăim liniștiți, dar conectați cu lumea. Deci poți avea un job sofisticat fără să mai alergi la metrou sau să stai mii de ore cu autoturismul în trafic. Supramodernizarea, așa cum o trăim azi, este o capcană. Orașele nu mai fac față. Infrastructura lor a cedat deja de mult timp. În viitor, dacă vom continua așa, cu filosofia despre urbanizare, ne vor face și mai mari surprize. Omul acestei supramodernizări, despre care vorbim, nu mai are de mult o busolă. Urmarea este că devine destructurat. Asta se vede în obiceiuri, în artă, în întreaga non-cultură pe care a dezvoltat-o. Este un fel de decadență, de cedare, de mutare a omului din calitatea lui esențială de om.
Eu cred că ne vom regăsi ca urmare a unei revoluții mondiale, planetare, a locuirii. Noua locuință de secol XXI nu va mai semăna cu blocul și cartierul în care noi ne-am depersonalizat. Noua locuință va fi un ansamblu locuibil redus, dar foarte performant, independent de multinaționale și facturi, care oferă confortul maxim pe o suprafață bine delimitată. Aici ne vom cultiva plantele și ne vom crește păsările care să ne dea satisfacția unei alimentații sănătoase. Numai oamenii săraci și foarte săraci vor mai locui în centrele orașelor și în orașe în general. Viața viitoare, cea bună, va fi o combinație extrem de sofisticată între simplitate și ultradotări.
Eu cred că lumea viitoare va înceta să mai penalizeze oamenii care refuză excesele dictate de competiție. Asta pentru că nu-și va mai permite asemenea penalizări. A alege să trăiești simplu, în comunități mult mai mici și mult mai solidare din punct de vedere uman, poate fi marea noastră izbăvire. Desigur, nu milităm pentru revenirea la sălbăticie și la mizeria umană tipică epocilor primitive. Asta ar fi imposibil și nimeni nu poate gîndi un asemenea proiect. Întoarcerea la simplitate nu este echivalentul întoarcerii la primitivism. Privind puțin în trecut, putem arăta că lumea de pînă la capitalism deținea un efect de antrenare egal cu zero. Era statică prin însăși esența sa. Capitalismul este lumea antrenării și a rețelei. Acum, azi, post-capitalismul se pregătește să redevină o lume cu un efect de antrenare selectiv. Oamenii vor putea alege între competiție și liniște, fără a fi penalizați. Deja, tehnologiile pe care le deținem și care au devenit destul de ieftine în folosința lor ne permit refacerea unei intimități a existenței umane. Azi putem alege din nou și asta ni se pare o manifestare a libertății omului modern.
Pentru a denumi cele două tipuri de lumi despre care discutăm, Marin Preda folosește metafora timpului care are sau nu răbdare. El spune la un moment dat că „timpul are răbdare”, apoi că „timpul nu mai are răbdare”. Adică la un moment dat istoria este statică, după care nu mai este statică. Timpul îi lasă pe oameni în pace, să-și trăiască viața în tihnă, apoi timpul nu-i mai lasă, îi antrenează, îi provoacă și-i aduce în starea de ființe hăituite. Moromete se revoltă adesea împotriva copiilor săi. Nu-i înțelege și nu dorește să experimenteze traiul în noua lume, avînd grijă să plece dincolo, în lumea celor drepți, la timp. Adică înainte ca noua lume să se așeze definitiv peste lumea sa. Pentru a trăi mai bine în viitor nu trebuie să oprim timpul pe loc. Trebuie doar să-l încetinim puțin. Să ne regăsim respirația și cadența de oameni. Pentru că sîntem oameni și nu mașini de plătit facturi.
Cu toate acestea, modernitatea este fascinantă. Și, mai ales, este inevitabilă. Timpurile vin peste oameni pentru că oamenii doresc, în mod natural, să trăiască mai mult și mai bine. Cu tot acest efect al său de antrenare pe care i-l reproșăm, lumea modernă a fost un pas decisiv în calea omului spre viitor. Nu ne mai putem imagina un om în dependență socială. Trecutul, deci, nu este ceva după care ar trebui să oftăm. Chiar dacă stăteau pe loc, asta nu înseamnă că vremurile erau bune și epocile strălucitoare. Abia acum, în secolul XXI, putem vorbi despre o adevărată libertate umană. Aceea care rezultă din eliminarea acestui „sistem de antrenare” și înlocuirea sa cu posibilitatea de a alege. Dacă, pînă la capitalism, dependența era una față de stăpînul de oameni și moșii, odată cu capitalismul, dependența este una față de stat, multinaționale și bănci. Nici nu știi care dintre ele este mai rea. Cert este că ambele pot fi catalogate ca imposibil de suportat acum, în secolul XXI. Omul postmodern poate face un pas înainte și să lase în urmă ambele aceste dependențe.
Comunitățile în care vom viețui pot să fie mai mici și mai apropiate de noi. Este nevoie de o regăsire a bucuriei de a trăi în comuniune. Aristotel spunea că nu vede rostul extinderii unui oraș dincolo de granițele la care poate ajunge vocea unui herald. Azi, posibilitățile de comunicare sînt altele și ne putem permite așezări mai mari, mai întinse. Numai că marile orașe de azi au devenit ceva inuman și inutil. Cum să-ți imaginezi o localitate ca București în care un locuitor al său poate sta în trafic și 1.500 de ore pe an? Este păcat de viața pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
Prosperitatea este inutilă dacă este plătită cu apăsare, cu înstrăinare. Nu mai este de ajuns să fim prosperi. Trebuie să redevenim oameni. Să avem lîngă noi cele necesare traiului fără a le plăti cu sănătatea și cu viața. Depășirea acestui prag, care este lupta sterilă pentru o prosperitate a sclavului, iluzorie și bolnăvicioasă, este marele examen al viitorului. Cred că omul îl va trece, așa cum a mai trecut multe examene în îndelungata sa istorie.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
