În gaura cheii

„Lumea e proastă, crudă și rea

Și violența premerge mereu dreptatea,

E unul de bună credință, sincer și deștept,

Îl doboară viclenia și înșelăciunea.“

(Jedermann, Hugo von Hofmannsthal, 1911)

Conturul unei găuri de cheie este o figură de stil din era filmelor mute. Este sugerată astfel o privire ascunsă asupra micimii marii lumi. Prezentul se poate întruchipa în trecut pentru a înțelege dacă clepsidra ne mai stă de veghe. Gîndită precum o alegorie, aleasă pentru o mai bună înțelegere a rațiunii de a fi și pentru a face lumea nebună a prezentului poate mai de înțeles. Această perspectivă prin gaura cheii asupra spectacolului „jocului morții“ cu  s t r ă i n u l - Covid19 între noi, ca declanșator al anunțatei catastrofe, al stării de alarmă interioare, pare mai apăsătoare ca niciodată. Nimeni nici că se mai întreabă dacă această stare se justifică.

Ceea ce nu ne este propriu, ne desparte. Ce ne e propriu, ne e firesc. Ceea ce nu ne este, e departe, lipsit de încredere. Avem tendința de a ne acapara necunoscutul sau a-l ține la distanță. Pentru a-l para.

Insula celor binecuvîntați

O lume mereu nebună în care Austria a fost deseori numită drept „insulă fericită“. Un papă este citat despre această mică țară cu cuvintele „isola felice“, precum o binecuvîntare. Chiar și legendarul Max Reinhardt (1873-1943), producător austriac de teatru și regizor de film, a realizat deja în 1913 un film mut cu titlul Insula celor binecuvîntați. Bruno Kreisky, cancelar austriac 1970-1983, înțelegea sub aceeași etichetă, vreo 60 de ani mai tîrziu, securitatea socială de înaltă clasă a acestei mici țări în comparație cu perioada interbelică. Era omagiul său adresat statului social al generației sale.

În 2020 Austria e pe locul nouă al World Happiness Report. Foarte mulțumita Finlandă e - cum era de așteptat – pe primul loc, înaintea tuturor.  Formularea a fost folosită însă și ca somație: „Austria nu e o insulă a celor binecuvîntați”..., a decretat apostolic un alt papă, decenii mai tîrziu, aflat în vizită la palatul vienez Hofburg (sediul președintelui austriac). A spus-o în limba germană.

Traveler's dilemma?

Nicicînd nu a părut mai important concediul ca astăzi. Dorit, precum o „mîntuire” în vremurile de restricție. Politica își ia și ea pentru aceasta peșcheșul. „Virusul trece granița Austriei (...) cu automobilul”, a explicat cancelarul austriac Sebastian Kurz în august 2020 la o conferință de presă. Mass-media relatează despre tortura așteptării la granițe a „celor care revin“, atunci cînd se întorc sau tranzitează Austria. E vorba despre turiștii care revin acasă de la Adriatica. În special din Croația. Concediul mult dorit a trebuit chiar să fie întrerupt din cauza pericolului pandemic. Dilema persoanei aflate în concediu nu e nici pe departe nouă. Teoreticieni ai jocului, mereu s-au întrebat ce e de fapt „rațional“? O interpretare despre dispunerea valorilor probabilității.

Așa-numita „traveler's dilemma“ este o provocare de gîndire, concepută de Kaushik Basu, economist indian, economist șef al Băncii Mondiale între 2012 și 2016. Un om se va concentra întotdeauna asupra maximizării cîștigului său personal. Îndrăzneții sînt, statistic vorbind, mai fericiți. Doar că nu e clar, dacă cel care îndrăznește și cîștigă. Poate cei șmecheri apreciază mai bine pericolele și sînt dispuși la chestii pe care spiritele mai simple nu le-ar face, scrie wissenschaft.de.

No risk, no fun, chiar și în vremuri de Corona.

Ghicitoarea statuii strîmbe

Un cadru didactic al Academiei artelor frumoase, el însuși artist din Viena, acum puține săptămîni, în cotidianul vienez Standard: „Mai mult curaj în a demola statui!“ Sînt sacrosante statuile? Sub zvîcul mișcării internaționale Black Lives Matter (BLM) a reînceput și în Austria pălăvrăgeala pro și contra despre demolarea unei statui, despre schimbarea unor nume de străzi la Viena, despre teme mai mult sau mai puțin controversate ale surmontării istoriei. Orașul Viena însuși a recunoscut de mult timp 28 de nume de străzi care au o așa-zisă „mare nevoie de a fi puse în discuție“. Cad astfel pradă nu doar nume de străzi, denumite după persoane care „au reprezentat poziții antisemite respectiv prejudecăți de grup dușmănoase oamenilor“, ci și numele foarte vechi a două străduțe în Viena: Mica și marea uliță a maurului. Va fi amplasată o placă suplimentară, ca parte a dezbaterii despre simboluri rasiste în spațiul public. În Austria însă, pînă în prezent, nu au fost totuși incendiate sau înecate statui.

Viena e altfel

Acel oraș al culiselor, acolo unde „în față“ e aparență fără esență și „în spate“ e esență fără aparență, e capitala federală. Karl Lueger, primar al Vienei (1897-1910), a realizat importante proiecte orășenești, precum construcția celei de-a doua magistrale de aducțiune de apă, asigurarea necesarului de gaz și electricitate, a tramvaielor, instituții sociale, spitale etc. A oficializat însă populismul în politică, a asmuțit împotriva populației evreiești a Vienei și a devenit astfel unul dintre deschizătorii de drumuri ai național-socialismului în Austria. Transformarea grupului statuar al lui Karl Lueger (o operă a sculptorului Josef Müllner), amplasat 1926 în piața publică cu același nume din primul sector vienez, a fost inițiată în 2009. S-a organizat un concurs. Eboșa artistului vienez Klemens Wihlidal a fost aleasă dintre sute de propuneri internaționale. Acesta a sugerat ca statuia și o parte a soclului să fie înclinate cu 3,5 grade spre dreapta! Caracterul perpendicular, mîndru al monumentului ar fi trebuit să fie înfrînt și astfel mitul lui Lueger, ca figură paternă a Vienei, pus la îndoială. Poziția strîmbă ar fi putut să atragă atenția asupra internalizării trecutului antisemit al orașului.

Pînă astăzi a fost amplasată doar o placă suplimentară cu explicații despre controversata persoană a primarului. O enigmă, precum Turnul din Pisa?

Enigma fiecăruia

Max Reinhardt a știut că exact în fața domului din Salzburg, Jocul despre moartea bogătașului de Hugo von Hofmannsthal (1874-1929) va fi trebuit jucat. „Aleatoriul zilei“ și „zborul porumbeilor“ în fața artei baroce a fațadei catedralei l-au preocupat: „Să punem o simplă scîndură în fața domului și să jucăm pe ea, fără toate recuzitele, în lumina puternică a zilei“. Și se va juca Jedermann (Fiecare, trad. rom.), povestea păcătosului bogat. Despre moartea care-i face egali pe toți și nu dă doi bani pe avuție, sex și vin. „Despre cum, atunci cînd e vorba despre moarte, nici măcar ‘operele‘ (efemere) nu mai ajută, doar sora lor, credința“ scrie faz.net.

Melanjul morții

Exact acum un secol se juca pentru întîia oară Fiecare la Salzburg.

Un amestec nediluat, gofrat catolic, asortat cu un strop de arhetipuri. Fiecare, jucat pentru întîia oară la Circul Schumann din Berlin în 1911, a fost și caricaturizat ca atare. Precum „die Melange“, laptele înjumătățit cu cafea, care se servește într-un pahar de sticlă în cafenelele vieneze. Piesa e ca un exemplu grăitor pentru o... enigmă. După exemplul jocurilor de mistere medievale, tragedia a fost prezentată și în 2020 în fața bisericii episcopale, cu toată pandemia, dar cu respectarea minuțioasă a grijei cerute de „social distancing“. Astfel, începînd din august 1920, cu puține întreruperi, Salzburg e mereu scena lumii. Au fost deja mai mult de 700 de reprezentații, cu milioane de spectatori.

Clepsidra pandemiei din 2020 se zărește prin gaura întunecată a cheii. Fiecare vine în vremurile de Covid-19 drept o eliberare de la ananghie. Credința este cheia ce se potrivește găurii ei. Exact ca și atunci, acum o sută de ani, cînd au murit de trei ori mai mulți oameni decît în timpul primului război mondial (17 milioane de victime) de Gripa Spaniolă și premiera cu Jedermann avea loc la Salzburg. Un semnal de alarmă în lumea noastră atît de ambivalentă. Atunci, ca și acum.

Dr. Alex Todericiu este analist politic și locuiește la Viena.