Petre M. IANCU

n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.

Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut.

„În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet.“

Dacă Vestul merge pe drumul sugerat de stînga americană, resursele rusești se vor dovedi decisive. Kremlinul va cîștiga războiul.

Ce va fi, oare, cu motorul franco-german al Europei? Va continua să funcționeze, chiar dacă nu la turații maxime?

E vorba de un război hibrid, a admis șefa Comisiei Europene. Dar cine e agresorul? Dar ținta? Și cum e apărarea ei?

România, care a mai avut premieri generali și n-a fost prea bine, e azi doldora nu doar de crize, ci și de intoleranță, de agresivitate, de ambiții politice nemăsurate, de poftă de execuții publice în efigie.

Sudul dependent de ajutoare se va teme, împreună cu Franța, de liberali și de politici germane de austeritate.

Dacă exportul democrației eșuează, profită de acest eșec și islamismul radical, și entități totalitare, precum imperiul comunisto-sclavagist de mare succes care este China.

E mare nevoie de America. Și de umbrela ei securitară.

Uluitoarea inadecvare a lui Biden pare a indica disprețul față de America, de Occident și de alianța democrațiilor al unei mari părți a elitei politice și culturale de peste Ocean, care a susținut accesul său la putere.

În Germania, tot mai multe voci acuză autoritățile de o neglijență încă insuficient probată, care ar fi inclus omisiunea de avertizare (eficientă) a populației afectate în legătură cu pericolul dat.

Istoria pare a fi urmarea unor suite de neînțelegeri și de disonanțe cognitive.

Superputerii numai bine nu-i merge și, pentru prima oară, are ea nevoie mare de-ajutor.

Ar fi mare nevoie să auzim uriașul vaiet al victimelor tiraniilor.

Cine va plăti spartele oale economice ale lockdown-urilor gestionate prost?

E o orbire iscată de vedeniile unei noi religii atee, propovăduite de fruntașii actualei revoluții culturale neomarxiste.

În fond, îşi spun anticapitaliștii, fie ei comunişti, nazişti, sau islamişti, iată că terorismul funcţionează. Iată că merg simboluri ca „secera şi ciocanul“, deşi sculele emblemei marxist-leninist

Succesul surprinzător al protestelor Opoziţiei din Rusia şi China ţine, parţial, nu doar de frapanta spontaneitate, intensitate şi amploare ale manifestaţiilor, ci şi de necurmata lor vizibilitate în Occident. În context, sînt tragice şi greu explicabi

Am avut norocul extraordinar, ca ziarist, să fiu de faţă la istorica prăbuşire a Zidului Berlinului în exerciţiul profesiunii mele.

Românii au panaş. Nu ştiu sigur cum e cu europenii, dar românii se vor redresa, negreşit. Regret că nu mi-a dezvăluit nici cînd, nici cum cleptocraţia dragniotă va face „bum“.

Şi oare ştia Tusk ce-i cere unui popor care n-a reuşit să scape în ultimii doi ani de cleptocraţi, deşi au ieşit oamenii cu sutele de mii în stradă pe un frig de crăpau pietrele, deşi au înfruntat şi în vară bastoanele jandarminerilor Guvernului Dăncilă-Dragnea şi gazele-crimă contra umanităţii ale bătăuşilor din subordinea lui Carmen Dan?

Pioasa speranţă a liderului Hexagonului fusese şi o fierbinte dorinţă a elitei care a pus bazele Constituţiei germane din 1949. Cu zel neînfrînat a rîvnit-o şi cea progresistă, care a ajuns la putere, în Germania, în siajul revoltelor studenţeşti din 1968.

Majoritatea românilor îşi consideră propria cultură superioară altora. Pe locul întîi în materie de egocentrism cultural se situează grecii. Succesorii genialei civilizaţii elene sînt urmaţi în statistica publicată de Pew Research Center de bulgari şi de români, apoi de polonezi şi cehi.

Am susţinut cu putere alegerea lui Iohannis, în 2014. L-am criticat dur, în răstimpuri. L-am elogiat cînd mi s-a părut că acţionează lăudabil. Nu el, ci regimul Dragnea poartă vina pentru dezastrul democraţiei.

Nu de emoţii şi cuvinte frumoase duc lipsă românii. Nu de un cult al eroilor au ei nevoie. Ci de civism şi solidaritate autentică, în baza unor repere clare care să excludă orice şansă de acceptare la cîrmă a ticăloşilor şi incompetenţilor, a linguşitorilor, impostorilor şi analfabeţilor.

În dramatica sa ieşire la rampă, premierul israelian a ridiculizat negarea, de către iranieni, a programului lor nuclear militar. Tema îi preocupă intens pe observatori. Ce ameninţări se articulează? Va fi război?

Londra n-a stat mult pe gînduri înainte să califice drept „perversă“ solicitarea Kremlinului de asociere a ruşilor la investigaţiile privind acuza utilizării la Salisbury, în Anglia, a substanţei Noviciok, în speţă a unei arme chimice, neurotoxice, de calitate militară, fabricată doar în fosta Uniune Sovietică.

Atacul cu neurotoxină asupra unui fost agent secret rus, refugiat în Marea Britanie, agravează la un nivel fără precedent tensiunile nu doar între Moscova şi Londra, ci între Rusia lui Putin şi întregul Occident.

Ce poate fi mai rău pentru o ţară decît să aibă o conducere nepregătită să facă faţă unui cumul fără precedent de nori negri planînd asupra continentului?

Schulz a supărat milioane de alegători minoritari, nu în ultimul rînd turci, supralicitînd criticile cancelarei la adresa Ankarei.

Crima ucigaşului din Charlottesville ar fi o prezumtivă tentativă de „provocare a unui război civil“, recte a unei „izolări a dreptei“. Şi un „atac asupra rasei albe“. Or, e clar sau ar trebui să fie clar oricăror oameni de bun-simţ că este mult prea devreme să se dea verdicte definitive asupra dedesubturilor oribilei crime comise la Charlottesville ori asupra prestaţiei probabil lamentabile a autorităţilor locale.

După întrevederea lor de la Washington şi participarea la summit-ul NATO, ca şi la reuniunea G7, Merkel a dat semne să fi cedat nervos.

Disperat, recurge la ruleta rusească, jucînd totul pe ultimul glonţ. Căci, pe ideea lui, de „după noi potopul“, liderul PSD riscă totul spre a-şi debarca propriul guvern, ca să-l pedepsească fiindcă nu l-a scăpat de bubele sale penale şi de o justiţie ameninţîndu-i lui şi oligarhiei averile, puterea şi libertatea, ştiind bine că alternativa nu prea există.

De la egipteni şi Luther pînă la moderni, puţini au rămas la adăpost de greşeli cînd e vorba de iudeofobie şi de evrei. Căci versatilitatea şi venalitatea antisemitismului sînt imense. La fel, tenacitatea lui.

Apariţia lui Sebastian Ghiţă a avut darul de a zgudui din temelii, în Săptămîna Mare, mafia politico-economică românească. Marele penal Ghiţă, magnatul ultranaţionalist prins de Paşti la Belgrad, de sîrbi, cu acte false, de sloven, după ce săvîrşise gafa impardonabilă pentru un fugitiv de a se lăsa vizitat de frăţior, a curentat întreaga oligarhie dîmboviţeană. Care-şi pune, fireşte, mama tuturor întrebărilor.

Soarta zecilor de victime sacrificate în exploziile declanşate de Florii, probabil de terorişti sinucigaşi islamişti, în bisericile creştinilor egipteni, nu figura luni dimineaţa nicăieri, la loc de frunte, pe site-ul postului de agitprop moscovit, Russia Today.

Noile prejudecăţi pretind că Zmeului-Zmeilor doar PSD şi infractorul Dragnea, pe post de Făt-Frumos din lacrimă, i-ar putea ţine piept, dimpreună cu şoferii şi secretarele sale, care nici usturoi n-ar fi mîncat, nici Brazilia sau Rusia nu le-ar fi ţinta finală.

Teoretic, UE continuă să negocieze aderarea la Comunitate a Turciei.

Cu ajutorul lui Putin, s-a molipsit o lume întreagă de naţionalism şi boală pe migranţi. Zidurile, inclusiv şi mai ales cele mentale, se înmulţesc şi ele ca şi ei. Românilor rămaşi pe loc li se rezervă foamea de dreptate şi mîndria de a dispune de o democraţie mai originală decît oriunde şi oricînd. Pînă le ajunge cuţitul la os şi se ridică să demonstreze că au învăţat, în fine, să-şi preţuiască libertatea.

Nu e lovită camarila şefului de facto al Guvernului de orbire sau demenţă? Atunci va înţelege toate acestea şi se va potoli rapid. Dacă nu, nu. Orice ar face, însă, de duminică a înţeles că nu-i de glumă.

Ce-a fost cu mult doritul „reset al relaţiilor cu Rusia“, propagat de Obama în 2012, cînd, după cum just observă fostul primar al New York-ului, Giuliani, Obama ridiculiza avertismentele privind Kremlinul, lansate de contracandidatul său republican la preşedinţie, Mitt Romney?

Am primit recent o înştiinţare din partea ambasadei israeliene de la Berlin, care anunţa decernarea titlului de „Drept între Popoare“ unui diplomat român.

Nu ştiu ca, de la Mihai Şora încoace, România să fi avut vreodată un ministru mai competent al educaţiei decît Mircea Dumitru. De ce e important? Pentru că educaţia e cea mai puternică armă, capabilă, după cum afirma cineva, „să schimbe lumea în bine“. Iar României tocmai o astfel de schimbare-i trebuie urgent.

Alegerile regionale din landul Angelei Merkel s-au soldat cu un dezastru şi pentru şefa CDU, şi pentru democraţi şi proeuropeni în genere. Cauza lui rezidă în refuzul confruntării cu realităţile şi al asumării de greşeli.

Responsabilii occidentali au investit în ultimii ani resurse considerabile în a explica de ce societăţile deschise nu se pot lipsi de o doză apreciabilă de corectitudine politică dacă vor să-şi păstreze şi deschiderea, şi eficienţa în lupta antiteroristă.

Angela Merkel a declarat din nou, după mulţi ani, că „multiculturalismul a eşuat“. Are dreptate? Şi dacă n-are, de ce nu? Şi cine, oare, e de vină pentru eventualul lui „eşec“?

„Şarlatanii contra Europei“, citesc pe coperta revistei franceze Le Point, care, în dreptul unei poze cu Alexis Tsipras, deplînge ceea ce numeşte „internaţionala imposturii“, alcătuită din liderii formaţiunilor extremiste de stînga şi de dreapta europene. Lista de pe frontispiciul revistei franceze pare edificatoare.

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc, au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile.

Nimic nu documentează mai persuasiv şi agasant cît de alăturea cu drumul e, în faţa provocărilor globale, mare parte din stînga occidentală decît reacţiile disproporţionate iscate de victoria electorală a premierului israelian Beniamin Netanyahu.