Noua religie atee din Apus

Iraționalul atacă lumea prin tradiție rațională a Vestului. E o orbire iscată de vedeniile unei noi religii atee, propovăduite de fruntașii actualei revoluții culturale neomarxiste.

Atenția unui public suprasaturat de știri se epuizează rapid. Chiar fulgerător, căci internautul e în căutare permanentă de frisoane. Or, și-ar putea procura lesne palpitații urmărind crimele comise de regimurile autoritare sau totalitare. Ori protestînd contra martirizării creștinilor africani.

În hăul iraționalului

Cum se explică, într-o societate care-și clamează neobosit moralitatea, disproporția dintre indiferența șocantă, imorală, față de un genocid, precum cel comis asupra uigurilor, și atenția maximă atribuită unor subiecte banale sau rezolvate, în bună măsură, de pildă prin arestarea și punerea sub acuzație a polițiștilor în custodia cărora a murit George Floyd?

Cum se explică insistenta sanctificare în mass-media a unor figuri ca Greta Thunberg, ecologista radicală, care a îmbrățișat mai nou și doctrina „woke” și e stăruitor comparată cu Iisus? Și ce hram poartă obsesia condamnării permanente și pentru te miri ce, în presa apuseană, a micului stat evreu, în timp ce dușmanii teroriști care-și clamează dorința de a-l distruge, exterminîndu-i populația, se bucură de îngăduință, de critici blajine și de absurde justificări?

Se cască aici vădit un abis al iraționalității. Deloc tipic pentru o lume iudeo-creștină întemeiată de religii azi clasice și marcată de Iluminism și de revoluțiile științifică și informațională, acest hău irațional n-ar trebui să aibă drept de cetate și, mai ales, de privilegii, în Vestul secularizat și democratic. Și totuși, e sursa tipicelor lui excrescențe maligne.

Democrația, cancerul care corupe și religia

Aceste protuberanțe cancerigene, care, neamputate la timp, produc metastaze, sînt, în corpul politic al democrațiilor, mișcările totalitare. Netratate la timp, salvaționismele, care demontează prezentul demonizat în numele unui viitor mesianic, clădesc un viitor ce riscă să provoace, precum nazismul și comunismul, hecatombe de victime.

Nu altfel se arată a fi tumoarea aparent inexplicabilă a îngăduinței sau a indiferenței, manifestate față de tiranii ucigașe. Indiferent dacă profită de aceste manifestări de sminteală dictatura chineză ori totalitarismul de sorginte islamistă, îngăduința și nepăsarea față de crimele tiraniilor moderne, cărora li se substituie rele reale sau imaginare din trecut, le cauționează teroarea, suprimarea libertății și mutilarea demnității omului.

Acest iraționalism face casă bună și cu evacuarea credinței din cetatea în care Dumnezeu e declarat „mort”, dimpreună cu imperativul moral al Decalogului Său și cu nevoia acută de Dumnezeu, cu nevoia de transcendență a omului, magistral descrisă de psihiatrul Viktor Frankl. Care vorbea de „patologia” a ceea ce se numește „Zeitgeist”, „spiritul timpului”. Și de „paraclinice” nevroze colective.

Potrivit lui, omul e mai religios decît bănuiește uneori el însuși. Nu arareori, rușinat de ea și condiționat de prestigiul pozitivismului și de autoritatea elitelor laice, omul postmodern e ispitit să-și refuleze religiozitatea.

Or, foamea lui de transcendență îmi pare a crește pe măsură ce secularizarea societăților progresează impetuos, iar religia de tip clasic e discreditată în numele unei trufașe, dar părelnice lucidități. Lăsat fară speranță calmantă în lumea de apoi și părăsit în vidul existențial ivit prin suprimarea dimensiunii sale spirituale, omul se vede cuprins și destabilizat de angoase și nevroze. Trăiește în provizorat, fatalism și depresie. De aici la gîndirea colectivistă nu mai e, potrivit lui Viktor Frankl, decît un pas. Următorul îl face pe om să cadă în genunea fanatismului.

În lumea secularelor democrații apusene, frica de libertate și responsabilitate ia proporții, alimentată fiind de propagande, de presiunile și de concesiile politice ale unor elite lașe, de ispita aderării la fanaticele construcții doctrinare ale perdanților frustrați ai pariurilor acestei lumi tot mai complexe și, ca atare, mai înspăimîntătoare.

Cultura anihilării și natura ei religios-totalitară

Eric Hoffer explica persuasiv acest mecanism, tipic pentru mișcările de masă, de regulă religioase ori naționaliste. Ce autojustificări să găsească oare frustrații, invidioșii, angoasații într-o lume liberă, care le oferă toate șansele și resursele, dar în care au eșuat sau riscă să eșueze jalnic?

Reacția multor tineri educați ai unei modernități antinaționaliste și antireligioase e dictată de necazul care-i chinuie. Vor mima ateismul și-și vor clama aderența la globalism, dar vor cotiza, uneori inconștient, la altă ideologie totalitară, pseudoreligioasă. Vor găsi încă înainte de-a claca vinovatul viitorului lor insucces nu doar „în celălalt”, ci și în lumea care-l tolerează. Îi vor demoniza celei meritocratice prezentul. I-l vor  interpreta fals, spre a-și explica prospectiva neizbîndă și a o anula preventiv. În acest scop se autoanihilează ca indivizi liberi și responsabili. Se autidizolvă prin unirea în mișcări de masă colectiviste și fanatice, promițînd (adesea în conjuncție cu un presupus trecut glorios) un viitor în care indivizii, și deci și ei înșiși, să fie anihilați.

Acest viitor colectivist e prezentat ca apt să tămăduiască societatea de presupusele ei racile. Se propune deci eliminarea hibelor și bubelor ei. Evreii, în nazism. Burghezia, în comunism. Necredincioșii, în islamism. Mai nou, partitura „păduchilor” de suprimat s-a atribuit prezumtivului „rasism structural” al albilor creștini și heterosexuali, caracterului presupus „patriarhal” și reacționar al societății „privilegiilor” și „suprematismului alb”, promovat chipurile fatal de nereformabile „structuri de putere”, pernicioase și revolute, care s-ar opune progresului, salvării ecologice și justiției sociale, fiind obligatoriu să fie desființate pe loc.

Iată pretextele „culturii anihilării”. Doctrina „woke” tinde să înlocuiască argumentul cu emoția și să substituie gîndirii sentimentul umilinței. E o credință ce rescrie istoria, spre a anihila o cultură și o memorie promovînd libertatea și toleranța, astfel încît „societatea victimizării” să-i distrugă celei a „demnității” coloana vertebrală instituțională și ce a mai rămas intact din valori și gînditori, din universități și presă, din poliții, economii și demnitari neobedienți. Se netezește astfel calea edificării unor regimuri totalitare? Desigur. Ce regimuri? Contează mai puțin, căci sînt interșanjabile.

Împreună cu anticapitalismul ecologic și antidemocratia islamistă, cu relativismul și corectitudinea politică, această doctrină servește ca bază ideologică revoluției culturale neomarxiste demarate în universitățile americane.

Rătăcirea nordului și fanatismul religios al ateului

Pretextele ei sînt atrăgătoare pentru intelectualul postmodern. Care tinde să fie laic, antinaționalist și însetat de aer curat și justiție socială. Dar e și nevrozat nu doar de secularizare, ci și de conformitatea reclamată de elite, care și-au pierdut și ele busola morală ori și-au rătăcit-o, ferindu-se, din comoditate, prostie ori lașitate, să-și regăsească nordul. Confuzia pe care o întrețin facilitează nu doar apariția și masificarea insului „woke” căzut pradă fanatismului unei religii atee, ci și formarea „alianței temporare dintre elite și gloată”, evocată de Hannah Arendt în Originile totalitarismului.

Contrareligia ivită astfel e nihilistă. Pare nesîngeroasă, dar e, potențial, nu mai puțin implacabilă și crudă decît inchiziția sau iacobinismul. Despre asemenea religii seculare s-a scris abundent, dar insuficient, în trecut. Vladimir Tismaneanu relua în 2012, într-o carte omonimă, formula lui Leszek Kolakowski a „diavolului în istorie”, despre „tragediile rezultate din ambiţiile (…) nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte, menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii”. Tot el amintea de cartea istoricului franco-maghiar François Fejtö intitulată Dieu, l’homme et son diable, ca și de Aurel Kolnai, care nota, în 1952, că a combate comunismul, „Răul cel mai presant, era (…) sarcina majoră impusă umanității civilizate”.

Ce propune contrareligia „woke”? Anticivilizația. O presupusă izbăvire fundamentată pe antioccidentalism, antidemocrație, antiamericanism și, nu arareori, pe antisemitism. Fiindcă democrațiile sînt imperfecte și resimțite de noii fanatici a fi sursa vexărilor lor. Iar cea americană și cea israeliană sînt simboluri ale rezilienței și eficienței unei lumi libere alcătuite din națiuni pluraliste, religioase, capitaliste și tolerante, care s-au impus în pofida tuturor contradicțiilor, cîștigînd pariuri improbabile, în ciuda unor dușmani formidabili.

E deci verosimilă teza ziaristului american Matti Friedman, potrivit căruia noua religie „woke” s-a experimentat, inițial, în strîmba și militanta abordare mediatică a conflictului pentru Țara Sfîntă, în care jurnalismul, inconturnabil antiisraelian și propalestinian, s-a transformat în activismul dominînd azi și presa mainstream, și percepția elitelor globale.

Interesant e că tocmai protestantismul de sorginte puritană al lumii anglo-saxone pare, azi, credința cea mai vulnerabilă în fața macroagresiunii fundamentalismului identitar. Cert e că religiile clasice nu imunizează, protejînd automat de tentații totalitare, cum au probat fascismele catolice, integrismul hindus, iar în România episodul legionar. În fine, tentativele de modernizare orientale, de pildă iraniană sau turcă, trec prin tiranii neoimperiale susținute doctrinar de recursul la fundamentalism religios.

Nu se va găsi răspuns dilemelor moderne decît prin abordarea lor comprehensivă. Una care să țină seama de dimensiunea spirituală a omului, refuzînd unilateralismul interpretărilor pozitiviste.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.