Patricia MIHAIL

Nu cred că vom reveni vreodată la normalul „dinainte” și nici nu cred că ar trebui.

În iunie, unul dintre cele mai așteptate și intense momente a fost cel al redeschiderii faimoasei (și aglomeratei, în condiții normale) zone comerciale West End din Londra.

Memoria noastră individuală intangibilă cuprinde emoţii, amintiri răzleţe, frînturi de imagini, culori, gusturi şi mirosuri. Memoria noastră colectivă, în schimb, e formată de cele mai multe ori din obiecte, documente, dovezi, mărturii vizuale sau scrise ale unor evenimente şi întîmplări.

Dylan Moran vine la Bucureşti pe 8 octombrie, la Cinematograful Scala. După ce ni l-au adus pe britanicul Eddie Izzard în primăvară, cei de la Livehouse Comedy continuă susţinerea curentului de stand-up comedy în România cu actorul irlandez Dylan Moran, care se va afla pentru prima oară în ţara noastră. Show-ul face parte din turneul Yeah, Yeah!, care a fost descris de The Times drept „un masterclass de charismă comică: actorul trece de la un subiect la altul într-un mod aparent spontan, fiind,

O dorim un an întreg. O aşteptăm ca pe pîinea caldă. Visăm, planificăm, punem bani deoparte. Însă nu ne dăm seama că, de fapt, ea – vacanţa – nu începe cînd urcăm în avion/maşină/autocar, şi nici măcar cînd facem bagajele, înghesuind printre rochiţe, tricouri şi pălării toate grijile, deadline-urile şi e-mail-urile netrimise.

O uşă trîntită, un plînset de copil, o pasăre ciripind pe o ramură din faţa ferestrei deschise, un claxon prelung, un ciocnit de pahare... Pe nesimţite, auzul nostru este supus, în fiecare clipă, unei învolburări de sunete cu intensităţi şi durate diferite.

Confortabil. Comod. Cînd nu trăim între cei patru pereţi ai apartamentului nostru sau ai clădirii unde lucrăm, ne izolăm în maşină. Cînd plecăm în vacanţă, ne transplantăm în camera de hotel. Practic, ne mutăm dintr-o „cutie“ în alta, integraţi perfect în beton, metal şi sticlă.

Teoria ca teoria, însă practica ne omoară. Înfăşuraţi în spirala bolnăvicioasă a acestui gînd, ne mulţumim, deseori, să repetăm cuvintele respective, ca şi cînd nu mai e, oricum, nimic de făcut. Faptul este consumat încă dinainte de a fi început. Iar într-un sistem de învăţămînt care manifestă o nevoie vitală de reformă reală şi coerentă, mediul universitar reflectă cel mai dureros cuvintele de mai sus.

Oricît am visa, ne-am dori, ne-am strădui, locul nostru nu e în aer. Ne-am uitat la păsări şi ne-am imaginat cum ar fi să zburăm, dar păsările aveau aripi, iar noi nu. Atunci ne-am îndîrjit, ne-am concentrat şi ne-am făcut aripi de metal, numai să putem atinge înaltul cerului.

Eram deja la cîteva sute de metri în aer, într-un avion Zlin 142 – o aeronavă cu două locuri şi un singur motor, destinată acrobaţiilor aeriene. Decolaserăm lin, de pe iarba aerodromului de la Clinceni, iar acum zburam deasupra celor 33 de hectare ale aerodromului.

Am intrat în clădirea Turnului de Control de la Aeroportul Otopeni cu aceeaşi întrebare plimbîndu-mi-se prin cap: „Într-o lume atît de haotică şi dezordonată ca a noastră, cum reuşesc aceşti oameni să păstreze, totuşi, ordinea?“

Să zbori cu avionul de pasageri al unei companii de linie a ajuns un lucru din ce în ce mai la îndemîna tuturor, devenind parte din firescul de fiecare zi. Vrem să ajungem la destinaţie repede, confortabil şi în siguranţă. Despre restul... nu cunoaştem prea multe.

„Întotdeauna am spus că o imagine ar trebui să captiveze capul, inima şi stomacul“ – a spus Santiago Lyon, vicepreşedinte şi director de fotografie al Associated Press şi preşedintele juriului din 2013 al „World Press Photo“ – considerată una dintre cele mai importante competiţii de fotografie de presă din lume.

În vreme ce noi ne vedem de ale noastre, olimpicii români la ştiinţe exacte se concentrează pe studiu, pregătindu-se intens pentru Olimpiadele Internaţionale din iulie-august 2013. În perioada 1-5 aprilie 2013, au avut loc Olimpiadele Naţionale de Matematică (Braşov), Fizică (Satu Mare) şi Informatică (Timişoara). Din cei peste 1400 de elevi participanţi doar cîte 20 vor face parte din lotul extins al României, urmînd ca în luna mai să fie selectaţi, dintre aceştia, patru-şase elevi care vor rep

"Prefer fericirile calme, iradiante, fără spectacol prea mare", a spus Andrei Pleşu joi, 4 aprilie 2013, în cadrul primului eveniment din seria „Dialoguri necesare”, intitulat „În căutarea fericirii” şi organizat de revista Cariere la JW Marriott Bucharest Grand Hotel .

Sîntem deprinşi să planificăm, să ordonăm, să controlăm, să fim pregătiţi, să venim cu lecţia învăţată. Apoi ni se cere să fim creativi, spontani, flexibili, să gîndim outside the box („în afara cutiei“). Însă „arta de a fi spontan“ nu-i cel mai la-ndemînă lucru şi nu înseamnă să (re)acţionezi haotic, ci să fii receptiv la stimulii din jurul tău, să gîndeşti şi să priveşti lucrurile din alte unghiuri, să comunici altfel.

Care-i treaba cu Crăciunul? Păi, să vedem. În primul rînd, începe prea devreme. Nici nu se-ngălbenesc bine frunzele toamnei, că deja apar semnele, ca la gripă: afişele cu concertele tematice, dar şi spaţiile reorganizate din supermarketuri şi malluri, pline cu dulciuri „de Crăciun“, bomboane de pom, cozonaci de toate formele, globuri, beteală şi căciuli de Moş Crăciun.

"We wanted to do something a little more daring, and experimental, and creative... For us, it was important to show the real, human faces of these talented and prestigious musicians."

"Am vrut să creăm ceva mai îndrăzneţ, mai experimental, mai creativ... Pentru noi, a fost important să arătăm faţa umană, reală, a acestor muzicieni de prestigiu."

Prima oară am aflat despre Fundaţia IREX acum mai bine de cinci ani, pe cînd eram încă studentă la secţia de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării de la Litere. Cîţiva reprezentanţi ai fundaţiei veniseră la facultate să ne spună despre un nou proiect care avea să înceapă în ţara noastră.

Într-o dimineaţă de decembrie înzăpezit, începută mult prea în zori, am pornit-o înspre locul ultimei lansări a cărţii Căutătorii de poveşti, alături de Radu Paraschivescu – unul dintre autorii volumului –, Sabina Ştirb şi Silvia Jalea – doi dintre oamenii neobosiţi de la GMP PR, care s-au ocupat de întregul proiect.

Timp de aproape patru zile, am „locuit“ în filme. Intram în sala de cinema ca în propria casă, mă aşezam mereu pe un loc ce devenise al meu, iar de acolo porneam, mai departe, în călătorii neînchipuite. Întîia dată am ajuns pînă departe, în America, plonjînd direct în filmul regizorului Rick Minnich...

Pe Jelena am cunoscut-o acum mai bine de cinci ani, în Slovenia. Eram vreo 30 de tineri, majoritatea din foste ţări comuniste, şi ne petreceam două săptămîni în Maribor, la o şcoală de vară care se numea „Cosmopolitanism and The Global Community“.

Stau singură, în faţa laptopului. Cursorul mouse-ului pîlpîie regulat, aşteptînd. Stau singură, ca în faţa unei coli albe de hîrtie, aşteptînd, la rîndu-mi, „să-mi vină inspiraţia“. Să se facă linişte, astfel încît să-mi aud vocea aia mică, din interior, care îmi şopteşte cuvintele ce compun acest text.

Avem tot ce ne trebuie. Avem Internet, sîntem online, multimedia, interconectaţi. Ne facem cumpărăturile pe net, ne alegem cărţi, aparate electronice sau haine, ne comandăm mîncare, ne rezervăm bilete de avion, facem tururi virtuale prin camere de hotel, ne plimbăm nestingheriţi pe străzile din Google Maps.

Cînd eram mică, visam să fiu balerină. Graţioasă, delicată, învăluită în tutuuri foşnitoare, să fac şiruri întregi de piruete ameţitoare, să sfidez gravitaţia cu sărituri perfect executate. Grand jeté. Brisé. Coupé. Battement tendu. Demi-plié. Rond de jambe. Pas de deux. S-a dovedit însă repede că nu era pentru mine.

Frumoasa clasei zisă şi diva. Tocilarul. Sportivul. Timidul. Fetele rele. Şmecherul. Răţuşca cea urîtă. Outsider-ul... şi restul. Cam aşa arată distribuţia oricărui film american cu şi despre liceeni şi raporturile care se stabilesc între ei, în timpul şcolii.

„Vaaaai, cîtă pufoşenie!... Uită-te şi tu!“, spunea prietena mea, în timp ce amîndouă ne (re)transformaserăm în nişte fetiţe de 5 ani, care visau la un prieten „pufos“. Da, da, aţi citit bine – un prieten. Pentru că simplele cuvinte „jucărie de pluş“ nu fac dreptate acestor camarazi de nădejde, cunoscuţi în lumea anglo-saxonă drept teddy bears.

Joi, 26 aprilie 2012, apare Dilema veche cu dosarul "Lectura în deplasare. Despre bibliotecile de azi". Pînă atunci, iată cîteva biblioteci din filme, reclame şi alte feluri de filmuleţe.

Lumea noastră se schimbă şi, uneori, nu mai înţelegem nimic din hărmălaia care ne înconjoară neîncetat. Ştiri zi şi noapte, agitaţie, Internet, comunicare rapidă, interconectivitate, click aici şi acolo, panouri publicitare, telefoane grăbite, lansări şi evenimente, „nici nu ştiu cînd a venit iar primăvara“, lătratul unui căţel, autobuzul care întîrzie.

Era o primăvară blîndă, însorită, iar eu voiam la bibliotecă. Aveam vreo 15-16 ani cînd am intrat prima dată în Biblioteca Naţională. Îndrumată de bibliotecară, am urcat undeva la etaj şi am ajuns într-o sală de lectură. Într-o încăpere nici prea mare, nici prea mică, în care intrau cîteva firicele timide de soare, paşii mei tulburau bine cunoscuta linişte a bibliotecilor.

"Bibliotecile academice vor avea, încă, un rol important. Vor curatoria colecţiile mari, istorice; vor deveni mai mult instituţii ale memoriei, în care vin universitarii şi scormonesc în cărţile vechi. Bibliotecile publice se transformă sau mor. Deoarece cartea cumpărată sau de împrumut nu va mai fi la mare căutare, textul va fi citit acasă pe un reader, un ecran etc."

Ofer recompensă celui care îl găseşte. Anul acesta nu reuşesc să mă bucur de gîndul apropierii Crăciunului. Nu-mi dau seama cum s-a întîmplat, dar am pierdut „ceva“-ul care în anii trecuţi apărea firesc în preajma sărbătorilor de iarnă.

"Viziunea serviciului penitenciar este aceea că trebuie să dobîndească statutul de partener social, de care comunitatea are nevoie, avînd în vedere că persoanele private de libertate aparţin comunităţii, iar instituţia de detenţie, oferă un serviciu esenţial pentru societate. În recuperarea minorilor, un rol esenţial revine instituţiilor şi organizaţiilor din societatea civilă."

"Magia e în tot şi-n toate. În noi, în sufletul nostru, în păr, în scaune, în plasme, pentru că cineva le-a creat. Pe de altă parte, există această legătură de taină pe care nu cred că cineva ar putea s-o ucidă – dragostea. În clipa în care ea nu mai există, omul moare. Aici este adevărata magie."

Roger Griffin este profesor de Istorie modernă la Oxford Brookes University, autorul a peste 120 de studii despre modernism şi fascism, precum şi a două monografii: The Nature of Fascism şi Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler.

Deseori, avem nostalgia lucrurilor şi a timpurilor pe care nu le-am cunoscut decît din poveştile bunicilor sau din cărţi. Visăm cu ochii deschişi, asemeni unora dintre personajele din Midnight in Paris – cel mai recent film semnat de Woody Allen –, la epoci apuse, scăldate în lumina blîndă a trecutului îndepărtat.

...muzica lui Bob Dylan şi a lui Jimi Hendrix, filmele lui Jean-Luc Godard şi Robert Bresson, dar care a fost de asemenea îndrăgostită de Robert Mapplethorpe şi Sam Shepard. Asta pînă cînd se dovedeşte a fi, de fapt, povestea unei tinere artiste în căutarea propriei voci şi identităţi. Meet Patti Smith!

„Nu puteam lipsi de la acest festival“ – ne-a spus violonistul Alexandru Tomescu zîmbind, după concertul de sîmbătă, 1 octombrie. La prima ediţie a Festivalului Dilema veche, am avut norocul de a avea invitaţi numai unul şi unul. Cetatea Alba Iulia a fost cadrul perfect de desfăşurare pentru „plăcerile vieţii“, iar plăcerea muzicii ne-a însoţit la tot pasul.

Vreme de trei zile, Dilema veche s-a mutat la Alba Iulia. Cu surle şi trîmbiţe, cu ceremonialul de schimbare a gărzii, cu tot dichisul, a avut loc prima ediţie a Festivalului Dilema veche. Albaiulienii ne-au primit cu bucurie şi generozitate în oraşul lor, sprijindu-ne la tot pasul.

...Acesta este unul dintre primele lucruri pe care le înveţi, dacă ajungi în Scoţia. Sau dacă ai stat vreodată de vorbă cu un scoţian şi ai comis imprudenţa de a-l face englez. În acel moment, se va încrunta la tine şi-ţi va spune apăsat şi mîndru de originile lui, în cel mai pur accent posibil: „I’m not English, I’m Scottish!“.

Acum cîţiva ani, Irina Covoran a ales să-şi petreacă vara în Statele Unite ale Americii, pe Insula Key West din Florida – un adevărat paradis al vacanţelor, cu plaje întinse, nisip fin, cocktailuri cu umbreluţe colorate şi... povestea noastră încîntătoare se cam încheie aici.

Se întîmpla după Revoluţie, înainte de era păpuşilor Barbie şi Cindy, de urşi pufoşi în mărime naturală, dragoni magici sau Harry Potter, cînd iernile erau pline de zăpadă, iar verile ni le petreceam în faţa blocului, jucînd şotronul şi mîncînd îngheţată la cornet. Aveam vreo 5-6 ani, cînd am primit de la tata un trenuleţ Komplett Anlage.

Omul care aşteaptă, de prea mulţi ani, schimbarea sistemului, crearea cadrului potrivit pentru ca medicii, împreună cu întreg personalul auxiliar, să îşi poată îndeplini menirea. Omul pentru care cuvîntul „reformă“ este sinonim cu forme fără fond, demagogie, încălcarea promisiunilor, neasumarea răspunderii.

După ce a făcut înconjurul lumii cu scandalul sexual legat de numele lui, Dominique Strauss-Kahn ar putea primi o şansă la reabilitare publică şi politică. Oficiali care investighează cazul au descoperit o serie de neconcordanţe, precum şi informaţii false în declaraţiile menajerei care l-a acuzat de viol.

„Publicul stă foarte aproape de tine. În mod normal, există o distanţă în sala de concert, care te face să ai senzaţia de protecţie. Se spune că fiecare muzician trebuie să îşi creeze o aură în jurul lui în momentul în care cîntă, pentru a nu fi atins de orice zgomot. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te laşi furat de peisaj, pentru că există riscul de a uita pe unde te afli, de a te rătăci.“

Şi a fost şi Noaptea Europeană a Muzeelor. În Aiud, Alba Iulia, Alexandria, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Bran, Braşov, Brăila, Bucureşti, Buzău, Caransebeş, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Dej, Deva, Galați, Giurgiu, Goleşti, Gorj, Iaşi, Mureş, Oradea, Ploieşti, Sf. Gheorghe, Sibiu, Sighişoara, Sinaia, Tecuci, Tulcea şi Tîrgovişte.

„Pe vremea mea... era perioada comunistă, şi n-aveam voie să ieşim din ţară. Nu ieşeau decît ai lor“, îmi spune bunica Tatiana. În 77 de ani, nu a ieşit niciodată din ţară, dar asta nu a împiedicat-o să viseze, să spere, să se gîndească la acel afară, care înainte părea de neatins. Totuşi, visele au apărut mai tîrziu, conturîndu-se mai ales după Revoluţie, odată cu căderea comunismului.

N-o fi ea cea mai veche, cea mai mare sau cea mai spectaculoasă grădină botanică din lume, şi probabil nici din ţară (Iaşul, Clujul stau mărturie), dar Grădina Botanică din Bucureşti e tot ce ne-am putea dori în Capitală, într-o zi de primăvară – un locşor tainic, departe de lumea dezlănţuită.

...petrecerea aniversară a "omului care a schimbat lumea" - Mihail Gorbaciov la 80 de ani.