Scoția nu e Anglia...
...Acesta este unul dintre primele lucruri pe care le înveţi, dacă ajungi în Scoţia. Sau dacă ai stat vreodată de vorbă cu un scoţian şi ai comis imprudenţa de a-l face englez. În acel moment, se va încrunta la tine şi-ţi va spune apăsat şi mîndru de originile lui, în cel mai pur accent posibil: „I’m not English, I’m Scottish!“.
Drumul pînă în Edinburgh a durat aproape o zi întreagă (cu cele două escale cu tot), aşa că, în avion, m-am „pregătit“ citind o cărticică savuroasă: Ghidul xenofobului – Scoţienii (scrisă de David Ross şi apărută la Editura Nemira). Dintru-nceput, aflam că: „Dacă există o caracteristică definitorie a scoţienilor, ea constă în faptul că sînt diferiţi. Nu sînt nici mai buni, nici mai răi decît alţii, însă în nici un caz nu trebuie confundaţi cu vreun alt popor, oricare ar fi acela“. Mai mult, pentru ei „nescoţienii sînt împărţiţi în două categorii: englezii şi restul lumii“. Aşadar, de reţinut: a nu se glumi cînd vorbim de „scoţianism“.
(Alte) cinci lucruri bine de ştiut
Vremea. Tot ce aţi auzit despre vremea din Regatul Unit este... adevărat. În Scoţia ai patru anotimpuri într-o singură zi şi nimeni nu (mai) pare deranjat de asta. În ziua în care am ajuns, erau peste 20 de grade (o temperatură de vis în nord, pentru sfîrşit de iulie), soarele strălucea, oamenii forfoteau pe străzi, relaxaţi şi zîmbitori. Cîteva ore mai tîrziu, se lăsase ceaţa şi se făcuse frig de-a binelea. A doua zi, m-am trezit dis-de-dimineaţă, împreună cu prietena mea care mă găzduia, în cea mai mohorîtă zi pe care am petrecut-o acolo – ploaia măruntă şi deasă îmi intrase în oase în mai puţin de 15 minute de mers pe jos. Strîngînd de mînerul umbrelei, zgribulită şi revoltată în acelaşi timp (ce-i cu vremea asta în mijlocul verii?!), priveam în jur – fetele erau îmbrăcate în aceleaşi rochiţe înflorate, de parcă ar fi spus „doar pentru că vremea e nesuferită nu înseamnă că şi noi trebuie să fim“, oamenii îşi vedeau de ale lor, ignorînd stropii de ploaie şi vîntul. Le-am admirat dîrzenia, dar am căutat rapid locuri mai calde şi am ajuns la Cameo Cinema (unul dintre cele mai vechi cinematografe din Scoţia), unde l-am văzut pe scoţianul Ewan McGregor, dragul de el, în Beginners.
Ceaiul. Că e sau nu ora 5, ceaiurile sînt prezente oriunde te-ai duce. Şi ce poate fi mai bun, într-o zi ploioasă, decît un ceai cald, aromat? Înfrigurate, ne-am refugiat înăuntrul unei ceainării-cafenea. Eteaket tea boutique & cafe este un mic paradis al ceaiurilor. Fie că voiai unul alb, verde, roşu (rooibos) sau negru, parfumat şi fructat, cu lapte sau fără, era imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi fie pe plac. În onoarea Reginei (şi pentru că ni se făcuse foame), am ales meniul Afternoon Tea, care conţinea (a nu se citi mai departe pe stomacul gol!) un ceai la alegere şi ceva care ne-a dus imediat cu gîndul la minunăţiile pe care le văzusem în filmul Sofiei Coppola, Marie Antoinette... Un vintage cake stand, adică trei farfurioare etajate pline cu bunătăţi: minisendvişuri triunghiulare cu şuncă glazurată cu miere, brînză Lockerbie cheddar şi chutney din mere Bramley (condiment preparat din fructe şi ierburi), o plăcintă cu stafide, cu smîntînă cremoasă Devonshire şi gem (delicioasă – îţi creştea colesterolul numai cînd te uitai la ea) şi desertul – minibrioşe, prăjiturele cu ciocolată şi frişcă, bezele. După o aşa desfătare, cui îi mai păsa de ploaie?
Whisky-ul. Unul dintre lucrurile pe care le iau cel mai mult în serios scoţienii este scotch whisky-ul. Trecînd peste disputa dintre ei şi irlandezi, privitoare la originea licorii (dacă mergeţi în Dublin veţi afla că ei au fost cei care l-au adus în Scoţia), o vizită la The Scotch Whisky Experience vă va lămuri în privinţa cîtorva lucruri de bază. Există două tipuri de scotch whisky – malt whisky (din malţ de orz) şi grain whisky (din orz şi alte cereale, folosit de obicei în amestec – blended whisky). În funcţie de zona şi distileriile în care sînt făcute whisky-urile din malţ de orz, Scoţia este împărţită în patru: Lowland, Highland, Speyside şi Islay, fiecare avînd propriile arome şi culori. După ce trece prin toate stadiile – amestecarea cerealelor cu apa, distilarea, fermentaţia –, whisky-ul este pus în butoaie de stejar, pentru învechire. Spre deosebire de vinuri, procesul său de maturaţie se opreşte odată ce a fost scos din butoi şi pus în sticle. După aflarea acestor informaţii preţioase, turul se încheie într-o încăpere unde, pe lîngă o degustare ca la carte, puteţi vedea cea mai mare colecţie de scotch whisky din lume – aproape 3500 de sticle.
Mîncarea. Nu e puncul lor forte şi nu va rivaliza niciodată cu bucătăria franţuzească sau italienească. Totuşi, parcă nu ai trecut prin Scoţia dacă nu ai mîncat un haggis (un fel de budincă din măruntaie de oaie, cu fulgi de ovăz şi condimente) la Deacon Brodie’s Tavern, ai băut un ginger ale (bere de ghimbir) sau un cider (cidru) la The Pear Tree şi ai dat o raită prin The Fudge House, unde găseşti fudge (un dulce între caramea şi bomboană fondantă) de toate modelele – cu vanilie, caramel sau rom, ciocolată sau whisky.
Tartanul. Modelul ţesăturii în carouri, din lînă şi bumbac e peste tot. Pe stradă, în magazinele de suveniruri, în pub-uri – fulare, mănuşi sau şosete călduroase, traiste şi kilturi, pereţi tapetaţi, brichete şi căni. Kiltul nu-i o piesă de muzeu sau un obiect de îmbrăcăminte purtat doar la ocazii speciale sau de cei care cîntă la cimpoi în centrul oraşului. În Edinburgh, poţi vedea la orice oră cîte un nene cu tricou de rocker, bocanci şi... kilt, purtat cu o naturaleţe de invidiat.
The Royal Mile
Urcînd pe The Royal Mile – strada în jurul căreia se constituie The Old Town (Oraşul vechi) –, descopăr partea cea mai vibrantă a oraşului, înţesată de pub-uri, cafenele, magazine cu suveniruri felurite şi multe, multe obiective turistice: Catedrala St. Giles, Muzeul Copilăriei, Muzeul Scriitorilor (Robert Burns, Sir Walter Scott şi Robert Louis Stevenson), Statuia lui Hume, Monumentul lui Scott, Muzeul Scoţiei, Galeriile Naţionale de Artă, Banca Regală a Scoţiei etc. Cele mai importante însă sînt cele două castele care o mărginesc – Castelul Edinburgh în vest şi Palatul Holyroodhouse în est. De altfel, numele de Royal Mile vine de la distanţa dintre cele două castele, care este de o milă scoţiană (aprox. 1800 de metri).
Cu harta în mînă şi cu ochii-n patru, mă plimb prin centru şi pe străduţele adiacente (numite closes), parcă pentru a-mi da seama ce-i cu oraşul ăsta. Mă opresc în faţa Catedralei şi ascult – cîntec de cimpoi, zumzetul străzii; ici-colo cîte o „statuie vie“ costumată în fel şi chip, care abia aşteaptă să fie fotografiată pentru a prinde viaţă.
Mă îndrept hotărîtă spre Castelul Edinburgh, aflat pe o rocă vulcanică (Castle Rock), de unde veghează asupra întregului oraş. „Aţi văzut Braveheart?“, ne întreabă ghidul. „Un film bun, dar cam atîta istorie“, continuă el, apropiindu-şi degetul mare de cel arătător. Vreme de jumătate de ceas, ne plimbă prin interiorul fortăreţei: Capela St. Margaret (cea mai veche construcţie din oraş, datînd din secolul al XII-lea, în care încă se mai oficiază căsătorii), celebrul tun Mons Meg, vechi de peste 550 de ani, Piatra Destinului, One o’Clock Gun (tunul care, începînd cu 1861, a tras la orele 13 aproape zilnic, cu excepţia duminicilor) sau Muzeul Naţional de Război al Scoţiei. Oprindu-se din loc în loc, ne povesteşte despre istoria agitată a scoţienilor şi războaiele cu Anglia, despre curajul lor de a-şi apăra convingerile religioase şi pămîntul. Arătînd spre clădirea care adăposteşte Bijuteriile Coroanei scoţiene (coroana, sceptrul şi sabia – cele mai vechi bijuterii ale coroanei din Insulele Britanice), ghidul ne spune că au fost folosite împreună pentru prima dată în 1543, la încoronarea lui Mary Queen of Scots. La fel cum englezii o preţuiesc pe Elisabeta I (al cărei tată, Regele Henry al VIII-lea, s-a separat de Roma şi de puterea Papei, declarîndu-se capul Bisericii Anglicane), pentru scoţieni, Mary este regina de suflet, cea care a refuzat să se dezică de religia catolică, atunci cînd verişoara ei, Elisabeta I, voia să unească ţinuturile sub aceeaşi religie protestantă.
Părăsind Castelul, mă opresc apoi la Biblioteca Naţională a Scoţiei. Aici, pînă la data de 30 octombrie 2011 se desfăşoară „Expoziţia Cărţilor Interzise“. Cenzurate din considerente religioase sau politice, sociale sau sexuale, în cadrul expoziţiei veţi găsi cărţi precum Tropicul Cancerului – H. Miller, Lolita – V. Nabokov, Amantul Doamnei Chatterley – D.H. Lawrence, Ferma animalelor – G. Orwell, dar şi American Psycho – B.E. Ellis sau Harry Potter – J.K. Rowling. Una dintre atracţiile principale ale colecţiei este însă o copie din ultima ediţie publicată a Index Librorum Prohibitorum, apărută prima oară în 1559, la Vatican. Indexul include cărţi ale lui Galileo Galilei, Hume, Sartre, Gide şi Voltaire. În ziua următoare, o iau din nou pe Royal Mile, oprindu-mă în celălalt capăt, la Palatul Holyroodhouse. Acesta reprezintă reşedinţa oficială a reginei în Scoţia, jucînd un rol important în istoria scoţienilor vreme de aproape 900 de ani. Vizitarea Palatului începe cu un tur al ruinelor bisericii Holyrood Abbey, a cărei fundaţie a fost pusă de Regele David VIII, în 1128. După o plimbare prin grădinile regale, se vizitează şi interiorul: dormitoarele regale, apartamentele de stat şi marea galerie. Alături se găseşte şi The Queen’s Gallery, unde sînt organizate periodic expoziţii. Pînă pe 15 ianuarie 2012 puteţi vedea „Renaşterea nordică: de la Dürer la Holbein“.
Ieşind de la Palat, chiar în faţă se află Parlamentul Scoţian – acesta a fost reînfiinţat în iulie 1999, avînd menirea de a face legi pe probleme legate de sănătate, educaţie, artă şi cultură, conducere locală, agricultură, mediu, turism etc. În acelaşi timp, Parlamentul Britanic din Westminster se ocupă de lucruri privind Constituţia, politica externă, apărarea, forţa de muncă, resursele. Licitaţia pentru construcţia Parlamentului Scoţian a fost cîştigată de arhitectul spaniol Enric Miralles, care a proiectat clădirea ca şi cînd „ar creşte din pămînt“, astfel încît să fie în deplină armonie cu natura din jur – privită de sus, ea are forma unui copac, ale cărui rădăcini pornesc de pe dealul Arthur’s Seat. Complexul de clădiri care formează Parlamentul este construit din oţel, stejar şi granit, fiind gîndit ca un spaţiu deschis, luminos, marcat de elemente simbolice – geamuri în formă de frunză sau ferestre încadrate de „perdele“ trase, care să simbolizeze transparenţa instituţiei legislative. Corespondenta Royal Mile în New Town (partea nouă, neoclasică a oraşului, construită între 1767 şi 1890) o reprezintă Princes Street – una dintre străzile principale din Edinburgh, cunoscută drept artera pentru cumpărături. Totuşi, după atîtea muzee şi castele, decidem că o zi în aer liber e mai potrivită. Începem aşadar cu o lungă plimbare prin Grădina Botanică Regală (plus serele), stat pe iarbă cu burta la soare, ţopăit printre tufele de flori, ascultat cimpoaie (da, şi acolo erau). Pe-nserat, luăm autobuzul pînă la mare, în Portobello. E deja răcoare şi marea are un miros ameţitor, sărat. Culegem scoici şi melcişori şi ne minunăm că cerul poate avea asemenea culori la apus. Miroase a fish & chips de ne lasă gura apă. E linişte, oamenii sînt răzleţi pe plajă, numai pescăruşii ne dau tîrcoale. E frumos la Marea Nordului, fără balamuc şi fără „faceţi poze cu maimuţa!“, „hai la porumb fiert!“, „nămol aaavem!“. Doar te uiţi la ea şi nu-ţi mai trebuie nimic. Avem nisip în pantofi şi marea în nări, şi nu ne pasă. Ajungem acasă şi tot a mare mirosim. În ultima seară înainte de plecare, îmi iau la revedere de la Edinburgh privindu-l de pe Calton Hill. La coborîre, dau peste un ciulin – simbolul Scoţiei. Îl păstrez în amintire, pînă data viitoare.
Pe dilemaveche.ro puteţi vedea o galerie foto cu oraşul Edinburgh.
