vacanța s-a terminat

Vacanţele încep ca nişte mari promisiuni şi se termină întotdeauna prea repede. De cele mai multe ori se confundă cu o călătorie. Iar cu cît mai plăcută a fost vacanţa, cu atît mai neplăcută e reîntoarcerea la lucru şi la activităţile de zi cu zi.

Etern şi fascinant se dovedeşte limbajul de pe site-urile cu oferte de cazare, de pe „minunatele noastre plaiuri“. Formulele şi clişeele se „îmbină armonios“, „conjugîndu-şi eforturile“, „elegant şi confortabil“, „pentru relaxarea dvs. într-un cadru intim, deosebit şi de neuitat“.

Am făcut un tur pe la mai multe agenţii de turism din Bucureşti, pornind dinspre Universitate către Piaţa Romană, cu scopul de a afla ce fel de vacanţe au mai cautat românii în vara asta.

După ani de vacanţe la sud de Dunăre, varianta cea mai scurtă şi concisă este „pentru că îmi place“. De ce îmi place? Aici încerc să pun puţină ordine în argumente:

Ce iei cu tine acasă, după ce zilele de vacanţă la all inclusive-ul de pe litoralul bulgăresc s-au terminat? În orele petrecute într-un autocar cu etaj, care a adunat oameni de la Albena şi Nisipurile de Aur, discuţiile s-au învîrtit, invariabil, în jurul mîncării.

Evocînd deseori tema insomniilor sale, Cioran spunea că timpul n-ar mai avea sens dacă omul nu ar dormi. Dacă am fi obligaţi la o eternă stare de veghe, viaţa noastră ar fi o linie lungă şi monotonă, fără gustul reînceputului. Din fericire, somnul din timpul nopţii ne fragmentează viaţa şi ne dă gustul plăcut al reluării ciclului de viaţă.

Pe vremea cînd, în Germania primilor ani de după război, concediile petrecute în Italia sau Spania, în căutarea soarelui şi a rîvnitului dolce far niente, încetaseră să mai fie un lux, în România, la început de an şcolar, cîte un puşti – care se credea mai isteţ – se lăuda că şi-a petrecut vacanţa în RFG.

Pentru omul muncii din Epoca de Aur, concediul era un favor. Era tare scurt (sau aşa ni se părea) – 15 zile lucrătoare pe an pentru muritorul de rînd, adică mai puţin de trei săptămîni (sîmbăta era nelucrătoare doar o dată pe lună). Pe lîngă asta, era strict programat, salariaţii dintr-un serviciu nu puteau lipsi toţi odată, aşa că se proceda prin rotaţie: un an îl luai în august, următorul în octombrie.

Cerul căpăta brusc o culoare aparte, la fel era şi senzaţia „de vacanţă“ de la mijlocul lui iunie. Ciudat este cum îţi aminteşti din copilărie anumite mirosuri, nuanţe, sunete, chiar şi stări care se combină între ele într-un mod atît de duios şi în acelaşi timp de straniu, încît îţi provoacă pe loc Nostalgia. Îţi aminteşti capetele de secvenţe, însă conţinutul lor e vag, lipsit de consistenţă.

Acum cîţiva ani, Irina Covoran a ales să-şi petreacă vara în Statele Unite ale Americii, pe Insula Key West din Florida – un adevărat paradis al vacanţelor, cu plaje întinse, nisip fin, cocktailuri cu umbreluţe colorate şi... povestea noastră încîntătoare se cam încheie aici.

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.