Atunci și acum

Pentru omul muncii din Epoca de Aur, concediul era un favor. Era tare scurt (sau aşa ni se părea) – 15 zile lucrătoare pe an pentru muritorul de rînd, adică mai puţin de trei săptămîni (sîmbăta era nelucrătoare doar o dată pe lună). Pe lîngă asta, era strict programat, salariaţii dintr-un serviciu nu puteau lipsi toţi odată, aşa că se proceda prin rotaţie: un an îl luai în august, următorul în octombrie. Desigur, unii se descurcau mai bine decît ceilalţi, de multe ori reuşeau să aibă concediu în acelaşi timp cu nevestele. 

Dacă erai fericitul posesor a două săptămîni libere în timp de vară, începeai să-ţi cauţi locul unde să ţi le petreci. Tot omul voia la mare, ceea ce, din punctul de vedere al banilor, nici nu era din cale-afară de greu. O cameră de două locuri într-un hotel decent era sub 100 de lei, salariul mediu, în 1989, era 3000 (astăzi, camera e 200 de lei, salariul mediu sub 1500). Problema era că nu o găseai (conform principiului de bază al economiei socialiste – totul e ieftin, dar nimic nu se găseşte). La majoritatea hotelurilor din ţară, dacă te duceai, ca prostul, la recepţie şi cereai o cameră, în nouă cazuri din zece primeai răspunsul „n-avem!“. Pe litoral, nici cu suta în buletin n-aveai şanse. Aşa că trebuia să-ţi iei, din timp, bilet prin ONT (agenţia de turism de stat, evident – singura). Asta se putea numai dacă aveai o „pilă“, adică fie pe cineva „de sus“ care să dea un telefon, fie erai profesor şi aveai în clasă o mămică (nu, nu mămica era elevă, aţi înţeles) funcţionară la agenţia cu pricina, fie erai vînzător la Alimentara şi puneai din cînd în cînd deoparte pentru aceeaşi doamnă un muşchiuleţ, un ness, ceva. Mai era varianta Sindicatului, care avea reţeaua proprie de hoteluri, ceva mai ieftine şi mai modeste. Dar aici repartiţia se făcea după principiul importanţei sociale a muncii. Asta însemna că marile unităţi ale industriei socialiste (23 August, IMGB…) primeau locurile cele mai căutate, iar „trîntorii“ din şcoli, institute de proiectare, spitale se îmbulzeau pe cîte un loc la Eforie (în mai) – vorba vine că se îmbulzeau, îl dădea secretarul de partid celui care nu lipsea de la învăţămîntul de partid şi mergea la toate mitingurile de aplaudat Tovarăşul. 

Celor care nu reuşeau să acceadă la nici una din aceste filiere, şi nici nu aveau acces la reţelele cu „circuit închis“ (vilele Gospodăriei de partid, ale Miliţiei, ale Armatei, ale uniunilor de creaţie – da, artiştii care ştiau să se menţină „pe linie“ n-o duceau aşa rău) le rămînea varianta vacanţei „la particulari“. Şi pe atunci, în gările din locurile de vilegiatură mişunau persoane dubioase cu cîte o legătură de chei în mînă, care îţi puteau oferi o cameră „la comun“ în apartamentul de bloc identic cu ăla din care tocmai plecaseşi. Partea cea mai neplăcută era că riscai să mori de foame. În ultimii ani ai regimului atît de regretat (conform ultimelor sondaje), restaurantele din „staţiuni“ erau rezervate celor veniţi prin una din variantele descrise mai sus. În puţinele care funcţionau „la liber“, nu prea găseai nimic comestibil, iar în ultimii ani, pentru a nu strica imaginea (sintagma nu se inventase, ideea da) se puneau plăcuţe cu „rezervat“ pe toate mesele, încă de la deschidere. 

În sfîrşit, cei care nu puteau sau nu voiau să se încadreze într-una din aceste categorii aveau variantele 2 Mai, Mamaia-sat (pînă a fost distrus), Schitu şi alte cîteva soluţii marginale – asta fiind o lungă poveste, din care o parte tocmai am spus-o altundeva. 

Cam astea erau vacanţele estivale din timpul comunismului. Sărăcăcioase, monotone, umilitoare (cum altfel, cînd cele mai bune discoteci erau accesibile numai „pe valută“?). Dar accesibile. De bine, de rău, mai tot omul se descurca pentru un sejur estival la mare sau la munte. Astăzi, sondajele (IRES, iunie 2011) ne spun că numai puţin peste jumătate din orăşenii români s-au bucurat de vacanţă în vara trecută (de ţinut cont că aici sînt incluşi şi pensionarii). 

Regretă românii concediile de altădată? În aceeaşi măsură în care regretă, în general, viaţa de dinainte de 1989. Înainte, vacanţele erau aproape pentru oricine, ca şi locuinţele, locurile de muncă, porţia de ulei şi zahăr. Astăzi, jumătate dintre noi (probabil mai mulţi, dacă avem în vedere salariaţii) ni le permitem, restul nu. Mulţi nu-şi permit nu doar din lipsa banilor, ci şi a timpului (nu mai e programarea concediilor, dar dacă ai de dus la bun sfîrşit un contract bun, renunţi). Diferenţa e că, pentru jumătatea care-şi permite o vacanţă, destinaţia nu mai e hotărîtă de locul disponibil la sindicat; nu mai ai de ales între Mamaia şi Venus (alegere care nu era nici „pe timpuri“ la îndemîna multora), ci, cam la aceiaşi bani, între Mamaia, Thassos şi Budva (Muntenegru, de luat neapărat în considerare). Şi mulţi dintre noi ne facem cu mînie socoteala că nu ne-au mai rămas decît 15-20 de vacanţe valide, că opţiunile de luat în considerare sînt mult mai multe, şi că am petrecut cîteva zeci de ani fără să putem alege.

Mircea Kivu este sociolog.