Nu plînge, mîine vine și Ami!

Cerul căpăta brusc o culoare aparte, la fel era şi senzaţia „de vacanţă“ de la mijlocul lui iunie. Ciudat este cum îţi aminteşti din copilărie anumite mirosuri, nuanţe, sunete, chiar şi stări care se combină între ele într-un mod atît de duios şi în acelaşi timp de straniu, încît îţi provoacă pe loc Nostalgia. Îţi aminteşti capetele de secvenţe, însă conţinutul lor e vag, lipsit de consistenţă. Ştiu exact cum mă simţeam în dimineaţa aceea cînd auzeam tramvaiele trecînd pe Calea Moşilor, iar pe fereastra camerei mele vedeam ultimele etaje ale blocului de vizavi şi cerul acela de un albastru cu totul special. Părinţii erau la serviciu, uşa era încuiată, însă aveam grijă să pun şi lanţul, deşi parcă nu mă mai temeam atît de tare de hoţii care dăduseră nenumărate spargeri în cartier şi o omorîseră pe Mihaela Runceanu. Oricum, pe la 12, ora la care în mod normal ar fi trebuit să fiu la şcoală, trebuia să deschid, căci venea Ami de la II ca să ne jucăm cu păpuşile şi să mîncăm prăjiturile. Uneori scriam şi la romanul nostru comun SF. Aveam tot timpul din lume. Abia după-amiază ieşeam afară, cu biclele, în părculeţul de la Mobila şi vacanţa mă lovea în plex. Totul pe Calea Moşilor era schimbat. Mirosea cumva a mare sau doar anticipam marea din iulie. Mîncam flori dulci de Mîna Maicii Domnului şi aveau acelaşi gust ca zmeura din august, de la munte. Mergeam la film la „Mioriţa“, la Tarzan. Ce aventură! Abia după aceea realizam brusc că de fapt mă plictiseam. 

Copiii din spatele blocului se împuţinau de la o zi la alta, fiecare cu „ţara“ şi cu bunicii lui. Ami pleca două luni la Sălişte, iar mie îmi revenea sarcina să continui singură romanul. Aşteptam să apară pe nepusă masă o verişoară sau o mătuşă care să-mi facă bagajele şi să mă ducă cu trenul la Cluj. Abia aici vacanţa începea cu adevărat, deşi „spatele blocului“ de acasă se schimba cu un altul şi nu mai aveam nici biclă. Totuşi, cartierul Gheorgheni nu era acea Calea Moşilor prăfoasă, cu tramvaiele ei şi cu hoţii care spărgeau apartamente. La Cluj nu trebuia să pui lanţul, tanti Gheorghiţă spunea că poţi lăsa uşa de la intrare deschisă atunci cînd mergi la piaţă, căci nu intra nimeni, deşi blocurile nu aveau interfon. Pe „babele“ din spatele blocului nu trebuia să le superi mai ales „în ora de linişte“, însă nu erau la fel de rele ca cele din Bucureşti, care uneori te fugăreau cu bastonul. Cele de la parter îţi dădeau mereu apă rece atunci cînd le cereai: „Bunica lu’ Alinuţa, mi-e sete!“. Şi ţi-e era foarte sete după ce concurai „la patru aparate“ la Olimpiada de gimnastică şi trebuia să obţii medaliile de carton, îmbrăcate în staniolul de la lapte, confecţionate de Andreea „ungurească“ care avea 14 ani şi depăşise vîrsta „de concurs“, aşa că era doar Juriul. Odată, cînd am căzut de pe paralele şi am luat nota 2, am plîns atît de tare de nervi, încît a apărut tata-mare în spatele blocului, în halat şi-n papuci, cu bătătorul de covoare în mînă, ca s-o certe pe Andreea „ungurească“ şi pe celelalte concurente, că de ce nu m-au lăsat să cîştig. „Lăsaţi-o şi pe ea că e mai mică şi e de la Bucureşti!“ „Cum e la Bucureşti?“, mă întrebau uneori fetele. Nu ştiam ce să răspund. Era altfel.   

La Cluj era într-adevăr vacanţă, mai ales atunci cînd mergeam în oraş în rochiţe noi ca să mîncăm îngheţată şi pufarine. Uneori mergeam şi la film, dar nu la Tarzan. Am fost la Liceenii şi-am stat o oră la coadă la bilete, la „Republica“. „N-o să înţelegi nimic din filmul ăsta! Nu e pentru vîrsta ta“ mi-a zis Gabi, care avea deja 16 ani. „Ba da!“ am insistat eu. Gabi era bucuroasă că măcar era un film românesc şi nu trebuia să-mi citească. Era vacanţă şi-n cartierul Gheorgheni atunci cînd, pe la prînz, cînd nu mai aveai chef să te joci, căci era zăpuşeala prea mare, se auzea de la o fereastră de la parterul blocului „I just called to say I love you“. Era vacanţă şi seara: toată suflarea din cartier se uita la filmul bulgăresc („Începe filmuuu!“, strigau bunicile, sperînd să-şi adune nepoţii de pe drumuri), iar tu stăteai pe balcon, mîncai clătite şi te uitai la Feleac cum se albăstreşte de la o clipă la alta. Însă tot nu era vacanţa cea adevărată.   

Vacanţa cea adevărată se numea de fapt concediu. Începea atunci cînd intrai în agenţia ONT şi-ţi alegeai hotelul dintre cele desenate pe o hartă a staţiunii. Într-un an stăteai la Raluca, în altul la Adriana sau la Callatis. Vacanţa începea cînd trenul trecea podul de la Cernavodă şi scoteai capul pe geam, aşteptîndu-te ca dintr-un moment în altul să vezi marea. Vacanţa însemna ritualul cazării – fata botoasă, în uniformă, de la recepţie, cheia cu numărul camerei înscris pe o bucată grea, albă, din plastic, patul pliant suplimentar, mama care ştergea colacul de la WC cu spirt, tata care se zgîia printre zăbrelele ce despărţeau balconul nostru de balconul vecin ca să vadă dacă n-am nimerit „cu mitocani“ alături. Vacanţa însemna bonuri de masă şi „ce ne dau la prînz“, chiflele tari de dimineaţă şi acel spectaculos gem ambalat în mici cutiuţe „ca-n străinătate“, piersici mustoase pe plajă, mama fericită că fumează BT, tata care se apucă şi el de fumat „de sezon“, melcuşorii lipiţi de firele de iarbă din spatele blocurilor care aici se numesc hoteluri, minigolf şi hidrobiciclete, piscină nu! „că are apa prea rece şi răceşti!“, în schimb – mare da!, multă mare cu apa ei sărată care îţi intră în nas şi în gură atunci cînd vine valul – „Vinee! Uite ce mare e ăsta!“. Păcat că vacanţa nu durează decît zece zile. Aproape că n-ai suporta gîndul ăsta dacă n-ai ştii că mai urmează încă o vacanţă, la doamna Roşca sau la doamna Spurcaciu, unde ţi-ai făcut rezervare încă din iunie.  

 În august, deja se simte toamna atunci cînd cobori de pe munte şi cînţi marşuri ruseşti, fără versuri, doar cu „pam-pam-pam“, ca să treacă timpul mai repede şi să ajungi odată jos. „N-ai voie să mănînci zmeură că faci urticarie!“ Primele zile au fost „de încălzire“, cabane banale precum Poiana Izvoarelor sau Diham, te pregăteşti pentru Marele Traseu. „Dacă nu ajungem la Omu, o să ne meargă prost tot anul!“ Seara e frig, te îmbraci în trening şi aştepţi 23 august ca să se „aprindă“ Crucea. Tata ascultă meciul la Radio, a început campionatul, mama stă cu doamna Roşca sau cu doamna Spurcaciu pe banca de sub nuc şi vorbesc de-ale lor. Cad frunze. Cică de mîine vin ploile şi atunci adio Omu!, dacă e vijelie n-o să meargă nici măcar telecabina pînă la Babele. „Poate că n-o să stăm zece zile! Dacă se strică vremea, plecăm mai repede, doar n-o să plătim gazda degeaba!“ Da, plouă, stai în cameră, te uiţi pe geam şi te plictiseşti. Îţi aminteşti acea senzaţie din iunie, cerul acela cu totul special şi Calea Moşilor mirosind a vară. „Ne întoarcem! Nu plînge, mîine vine şi Ami!“ Vacanţa s-a terminat.