Adina POPESCU

Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.

M-am lipit de ecranul televizorului alb-negru încercînd în zadar să mă identific, să „mă văd”.

Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.

De cînd cu Zoom-ul, Mess-ul, Internetul, granița între scriitor și cititor aproape că nu mai există.

Este solidaritatea față de refugiați o nouă „cauză”? Avem nevoie de astfel de „cauze” într-o lume care pare să se ducă de rîpă, sînt ele indispensabile ca să putem supraviețui?

Ne întoarcem încă o dată în pașnicii ani ’90, cu două personaje antologice – un „lider” și un „artist”, amîndoi nostalgici ai comunismului.

Lucruri esențiale din viața ta, în jurul cărora, la un moment dat, se învîrte tot universul tău, după ani și ani, practic nu mai contează.

Povestea minei de la Băița este un caz tipic despre „binele” pe care ni l-au făcut nouă rușii în istoria recentă.

Există însă femei chiar mai ale dracului decît Dracul, care pot să-l stăpînească tot prin descîntec, să-l cheme la ele ca să-i traseze diferite sarcini.

Mi-am dat seama că nu pot scrie despre război, nu sînt analist politic sau militar, nu pot să-mi dau cu părerea despre cele ce se întîmplă, nu sînt „doctor” în război cum sînteți voi, cei de pe Internet.

Niciodată nu am auzit un zgomot mai monstruos, care anulează ideea de liniște și de viață, decît cel al sirenelor din orașele ucrainene care anunță atacurile aeriene.

Ne-am integrat repede în grupul slavilor și nu ne-am simțit nici un moment excluși, indiferent de limbă și de apartenență.

Unde e viața, de fapt, dincolo de toate aceste costuri ale supraviețuirii, ale acestor nevoi primare?

În lipsa unui sistem real de valori, Facebook, de pildă, umple un gol și naște monstruoase așa-zise criterii valorice.

Toate miros într-un anume fel, miros a pîine caldă, ananas, banane și alte fructe exotice pe care le poți vedea peste tot.

Străinătatea nu mai înseamnă atît succes, cît bani, țările se împart nu atît în funcție de ce pot ele să ofere, cît în funcție de cîți bani poți face acolo.

Niciodată un om cu bun-simț nu va fi un bun PR pentru el însuși, bunul-simț îl va opri și îi va impune o autocenzură în ceea ce privește afișarea în public, îl va ține deoparte.

Noi aveam niște probe clare – de viteză, de rezistență, plus săritura în lungime pe asfalt, căci groapă cu nisip nu aveam.

Păhăruț amesteca în recipientele lui, era ceva vrăjitoresc acolo, sucul părea să fiarbă, deși era rece ca gheața.

Mi se părea că oamenii ăștia parcă nu trăiesc în lumea noastră, parcă văd numai cifre, ecuații, formule pe care să le înșire pe-o tablă.

Probabil că așa au arătat toate cabanele de odinioară – adăposturi fără pretenții, în sălbăticie, cu un strict necesar pentru drumețul ostenit.

În vacanțele de iarnă de la bunicii mei de la Cluj, Crăciunul începea să se simtă atunci cînd se făceau prăjiturile.

Mă întreb ce aș face dacă aș avea pe mînă, ca primar, de pildă, un astfel de „balaur”. De unde aș începe să mă lupt cu el? Ce capete aș tăia?

În România, anii ʼ90 au fost nu doar anii marilor „afaceri”, ai tunurilor și ai celor îmbogățiți peste noapte, dar și anii marcați de sărăcie ai micilor țepe.

Bietul porc, ignorat de toată lumea, mai are o singură mîngîiere: există pe lumea asta și în literatura română o poveste celebră numai a lui.

Un copil nu știe cum treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” și ce să învețe dintr-o astfel de experiență.

Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul își bate joc de tine?

Prietenul din America nu e un prieten, e o reprezentare, o imagine a unei vieți diferite.

Era absolut revoluționară pentru acele timpuri în care nimeni nu auzise încă de Erasmus, orele ei erau de-a dreptul SF, o educație a viitorului.

Am scris la un mod industrial toate tipurile de texte, de la pamflet la scenarii, texte erotice și telenovele.

Găzduiesc aici un text primit de la un cititor dilematic, în urma articolului meu de săptămîna trecută – „Lașitate” –, în care mă întrebam retoric de ce n-am plecat la timp din România.

Ce naivi sîntem toți copiii ăștia ai Estului care am rămas în Est, cum sperăm în permanență că tot ce ni se întîmplă e doar o situație nefastă, o conjunctură, cum ne imaginăm că într-o bună zi ne vom trezi dimineața într-o lume cu totul nouă!

Cei care dau din coate ca să răzbată aici sînt tot copiii altor orașe sau copiii care au venit din localități mici care nu le ofereau nici o șansă.

Cine sînt acum dușmanii? Ceilalți. Cei care nu împărtășesc aceleași opinii și credințe.

Cînd a trebuit în sfîrșit să vorbesc, mi-am dat seama cu spaimă că, de la atîta stres, îmi amorțiseră buzele. Și o jumătate de cap.

De găștile culturale și literare m-am lovit cel mai des și mi se pare absurd faptul că există.

Resemnarea și victimizarea permanentă care ne aparțin, de altfel, tuturor, unui neam întreg, sînt arme bune împotriva invidiei.

„Adică ce se va întîmpla în apartamentul dumneavoastră?” „Activități culturale.”

În România, politețea și bunul-simț sînt cele mai mari blocaje ale vieții de adult, cu ele mori de foame.

Mîncăm găini și porci, și cîte un biftec în sînge, dar cîți dintre noi mai facem legătura între friptura din farfurie și animalul viu.

Îmi dau seama că frica mea de schimbare nu vine atît din anxietate, cît din nesiguranța financiară permanentă a vieții mele în România.

O plimbare pe litoralul socialist al României e cea mai bună lecție pentru un copil de, să zicem, 10 ani, care acum se scaldă prin Thassos.

În România, încă mai există o problemă legată de receptare, literatura pentru copii e considerată un gen minor.

În ultimii ani, toți mai mulți scriitori cunoscuți de publicul adult au început să publice și cărți pentru copii. I-am întrebat pe cîțiva dintre ei de ce scriu (și) pentru copii.

În locul ăsta e un zgomot de nedescris, abia dacă îți poți aduna gîndurile.

Hippioții de altădată au dispărut oricum și mă așteptam la asta, în locul lor sînt „familiștii”, familii cu unul sau doi copii sau grupuri de familii, dornice să experimenteze comerțul de bazar.

Privesc cartierul Șchei prin geamul autobuzului, nu s-a schimbat prea mult, e același cu cel pe care mi-l aminteam din copilărie, mă simt fericită atunci cînd regăsesc locuri familiare.

Nu cred că ne atașăm atît de obiecte, cît de utilitatea lor imediată sau de amintirile care ne leagă de ele, o mașină, de pildă, e mai mult decît un obiect, e un tovarăș de drum, de călătorie, suportă toate rătăcirile noastre dintr-o parte în alta.

Mă bate gîndul să scriu o carte despre anii ’90, anii „tranziției românești“. În acei ani s-a scris enorm, erau mii de publicații pe piață și cărți de duzină, se citea orice, de la știri cu găini care nasc pui vii la romane de dragoste catastrofale cu tente erotice sau la bestseller-urile lui Pavel Coruț.