Prima zi de școală
Școala era una de cartier, la vreo zece minute de mers pe jos de casa noastră, ca să ajungem la ea trebuia doar să ieșim din bloc, să facem cîțiva pași pînă la intersecția cea mare de la Eminescu, apoi să așteptăm la semafor ca să trecem strada, să mai mergem vreo 200 de metri pe Calea Moșilor, pe lîngă patiserie și librărie, și s-o cotim la dreapta pe prima străduță, strada Oltarului, care se sfîrșea cu clopotnița de la biserica Silvestru. Odată ce o coteam pe străduță, pentru mine începea deja o altă lume – lăsam în spatele blocurile noastre socialiste și linia tramvaiului 21 și intram într-un spațiu umbros al castanilor, duzilor și salcîmilor, al caselor și vilelor interbelice, cu curți năpădite de verdeață, cu cîini și pisici, al Daciilor parcate alandala de sub care ieșeau mai mereu picioarele unor domni care reparau la ele cîte ceva, al desenelor strîmbe cu creta de pe trotuare – șotron, „melcul“, „frunza“, „țările“. Era multă liniște aici, uneori se auzeau clopotele de la biserică, era un alt București decît cel de pe Calea Moșilor. Și de cele mai multe ori se auzeau doar glasuri de copii, zeci de copii care mergeau la școală. Școala nu era o școală mare, avea mai puțin de cinci sute de copii, de la clasa întîi pînă la a opta, clasele erau numerotate de la A la C, rareori la D pentru anii cînd se înscriau mai mulți copii, fiindcă spațiul nu permitea mai multe clase, clădirea împlinise de curînd o sută de ani, din fericire nu am avut o școală care să semene cu o pușcărie cum era cea pe de strada Luncșoarei, clasicele școli ale anii ’80, unele săli de clasă erau improvizate în laboratorul de chimie sau de fizică, chiar și într-o cămăruță de deasupra sălii de sport, cît o sufragerie, cu un stîlp în mijloc, cei care aveau banca acolo puteau să copieze la teză, nu îi vedea profa din cauza stîlpului.
Îmi luaseră uniformă pepit de la magazinul Bucur Obor, „mall”-ul nostru de atunci, zeci de magazine într-unul singur. Tot de acolo îmi luaseră și trening bleumarin pentru ora de sport. Și un ghiozdan portocaliu cu Mihaela și Azorel, singurele desene animate permise. Penarul, caietele și culorile pentru desen le cumpărasem de la librăria de pe Moșilor, penarul era greoi, din lemn, i-am invidiat pe colegii care aveau penare chinezești, din plastic, colorate, care se închideau simplu cu un magnet, nu cu cheiță. În prima zi, am avut două codițe simple, nu împletite, cu pampoane albe, festive. Mama m-a dus pînă la școală, înainte să meargă la serviciu, am tropăit împreună pe Calea Moșilor, am ajuns la intersecția cea mare și periculoasă – „Ai grijă cum vei traversa de una singură pe aici!”, mi-a spus mama. „Te uiți să fie verde la semafor și să nu vină nici o mașină! Și nici tramvaiul!” Intersecția aia era singura ei mare grijă, nu-și făcea probleme că mi s-ar fi putut întîmpla altceva rău în drum spre școală, la 7 ani. Nu aveam Dacie, nu ar fi putut să mă ducă cu mașina pînă în fața școlii și nici un părinte nu făcea așa ceva. În prima zi, după o scurtă ceremonie de „Bine ați venit!“, în curtea școlii, m-a dus pînă în clasă și nu a plecat pînă cînd nu a văzut că m-am așezat în prima bancă (Groaznic! Habar nu aveam că doar tocilarii stăteau în prima bancă. „Dar tu nu vezi cu un ochi, trebuie să fii aproape de tablă!”), alături de un băiețel care părea foarte timid și politicos și pe care îl chema Sorin. A plecat, după ce a cunoscut-o pe tovarășa noastră, o doamnă înaltă și blondă și după ce i-a lăsat un buchet mare de flori. „E o tovarășă bună”, mi-a zis. „Nu o să țipe la voi!” După care chiar a dispărut pentru că întîrzia la serviciu și mi-am zis că nu ar fi avut nici un rost să mai rămînă – ce rost ar fi avut o mamă, la școală, alături de mine și de Sorin, în prima bancă? Deja înțelesesem că rostul mamelor este la noi acasă, ele ne dau de mîncare, ne fac clătite și ne pregătesc pentru școală, în vreme ce, la școală, „tovarășa e ca o mamă”, ăsta e mersul lucrurilor.
Nu-mi aduc aminte multe din prima zi, în afară de pauza de prînz în care a trebuit să-mi mănînc sendvișul din ghiozdan. Mi-a fost și sete, dar am găsit pe culoarul școlii niște țîșnitori din care am putut să beau apă. Nu-mi imaginam că, 30 de ani mai tîrziu, alții copii vor putea sta la ore cu cîte o Cola pe bancă, nu băusem niciodată Coca-Cola, doar Pepsi, iar Pepsi găseam doar prin vacanțe, la restaurante, era o băutură de vacanță. La școală, aveam doar sendviș și țîșnitoare. În recreația mare, am descoperit în curtea școlii un castan uriaș, nici cinci copii din clasa întîi nu puteau să-l înconjoare cu brațele, am încercat, ne-am lipit de trunchiul castanului, ținîndu-ne de mîini și împiedicîndu-ne de rădăcinile lui la niște șerpi. A devenit jocul nostru preferat din pauză, în clasele mici, acum cîțiva ani am fost să vizitez castanul, l-au tăiat de multă vreme. La finalul orelor, noul meu coleg de bancă, Sorin, m-a întrebat dacă nu aș vrea să merg pînă la el acasă, ca să-i văd mașinuțele. Stătea la doi pași, în primul bloc de pe Calea Moșilor, cum veneai pe strada Oltarului spre dreapta. Adică blocul cu pescăria. Am fost repede de acord, oricum nu aveam nici un chef să mă întorc acasă, unde nu mă aștepta nimeni. Ai mei erau la serviciu pînă la ora patru, eu trebuia să intru în apartamentul nostru cu cheia mea atîrnată de gît și să mănînc ce îmi lăsase mama în frigider. Din nou, acum, mi se pare foarte straniu că mă lăsaseră să mă descurc complet singură în prima zi de școală, fără să-și facă probleme, dar probabil că nu aveau o altă variantă – nici o bunică, nici o bonă. Am stat vreo două ore acasă la Sorin, mama lui era casnică, ne-a hrănit cu ciorbă și chiftele și ne-am jucat cu mașinuțe teleghidate. Cînd am plecat în sfîrșit spre casă, cu cheia bălăngănindu-se la gît, mi-am dat seama că uitasem ghiozdanul cu Mihaela și Azorel la Sorin, dar mi-am zis: „Las’ că-l iau altă dată!”. La intersecția cea mare de la Eminescu, am văzut-o pe maică-mea care făcea treișpe-paișpe, s-a repezit la mine: „Te aștept aici de două ore! Ca să te văd cum traversezi, dacă ai înțeles ce ți-am explicat. Unde ți-e ghiozdanul? Unde ai fost?”. „La Sorin, ca să ne jucăm cu mașinuțele!”, am răspuns cît se poate de sincer. Acum mă gîndesc că lumea noastră, de pe Calea Moșilor, era atît de mică, încă mi se părea de-a dreptul imposibil să ne pierdem unii de alții.
Au urmat 12 ani de școală, 12 ani de pseudolibertate. Cea care mi-a îngrădit din cînd în cînd libertatea a fost școala, nu părinții mei care nu au avut nici o treabă cu ea.
