Școli private, școli de fițe?

Publicat în Dilema Veche nr. 1037 din 22 februarie – 28 februarie 2024
image png

Cînd eram foarte tînără și făceam aproape orice ca să supraviețuiesc, am acceptat un job la o școală privată – profesoară la un curs opțional de jurnalism, un afterschool, cum se zice acum. Nu aveam nici o experiență sau pregătire pedagogică, dar mi-am zis că o să mă descurc cumva, îi voi învăța pe copii din experiența mea de jurnalist de teren, vom concepe împreună revista școlii și ne vom distra. Încă de la prima întîlnire mi-am dat seama că, de fapt, copiii nu voiau să învețe nimic, iar scopul cursului meu era doar să umple un timp mort între finalul orelor „normale” și momentul în care părinții îi luau acasă, școala nu avea ce face cu ei și îi plasa pe la diverse opționale din astea. Așa că m-am trezit într-un soi de postură de guvernantă „creativă” pentru patru fetițe și doi băieți de clasa a V-a și a VI-a. 

Școala era la mama naibii, undeva prin Pipera, care nu începuse încă să se dezvolte din punct de vedere imobiliar, însă mă prelua bus-ul școlii de la Obor, așadar aveam transportul asigurat. Bus-ul îl împărțeam de fiecare dată cu profesorii de pe la alte „opționale”, niște tineri rătăciți ca și mine prin peisajul încă de tranziție al anilor 2000 în care școlile private abia se inventaseră. Cu profesorul de karate, adică sensei – un băiat musculos și energic, cu profa de balet – o fată serafică și cu profa de pictură – o artistă în mizerie (de altfel, între timp a ajuns foarte apreciată, bravo ei!). Nu înțeleg pe ce criterii părinții alegeau pentru aceste opționale baletul sau karatele în detrimentul jurnalismului sau picturii, dar îmi imaginez că nu conta prea mult, copiii trebuiau să rămînă în școală și să învețe ceva, orice. „Elevii” mei erau copii de bani gata și mi-am dat seama din prima clipă că nu voi reuși să-i controlez decît dacă țip. Iar eu nu știam cum să țip într-un mod eficient și oricum aflasem că la școlile private nu se urlă la copii. Așa că i-am luat cu binișorul – am încercat să le „predau” noțiuni de bază despre cum se fac știrile, reportajele, interviurile, le-am dat exemple cît mai vii din presă și de pe la televizor, m-am pregătit cu materiale didactice. Nu-i interesa nimic. Fetițele, mai ales, alcătuiau o gașcă indestructibilă, un fel de „pisicile războinice” care afișau un aer de superioritate față de cei doi băieți, mai timizi, dar mai ales față de mine. În timpul cursului se urcau pe bănci, se țineau de mîini și lălăiau în cor hit-uri la modă, dansau, iar cînd încercam să-mi iau în serios rolul de profesoară, „Hai, copii, ia să vedem, cum se face o revistă?”, se întorceau pur și simplu cu spatele, ignorîndu-mă. O singură dată m-am enervat și chiar am încercat să-mi impun autoritatea, le-am dat ceva de lucru, iar una dintre fetițe, cea mai răsfățată dintre toate, s-a enervat și mai tare decît mine și mi-a spus: „Să știi că mă piș pe ora ta! Și te spun lui tata care o să te dea afară din jurnalism!”. Am aflat ulterior că tatăl ei era un mogul de presă, iar maică-sa chiar era jurnalistă. Mama unei alte fetițe din gașcă era creatoare „de modă”, avea o emisiune la TV și deținea un lanț de magazine de haine. Și tot așa. Păi, cum să mă pun eu, o jurnalistă săracă, la început de carieră, cu astfel de copii?

Pînă la urmă am capitulat și le-am lăsat să facă ce-or vrea și să se joace de-a ce vor ele, doar să treacă cît mai repede o oră și jumătate și să plecăm cu toții pe la casele noastre. La un moment dat, am reușit o reconciliere cu gașca de fetițe, atunci cînd am primit din partea conducerii școlii niște fise pentru automatul de cafea din hol la care copiii nu aveau acces. S-au rugat de mine să le iau cappuccino, le-am luat ciocolată caldă, au fost mulțumite și la cursul acela am scris împreună, la sugestia lor, o știre despre doi vecini care se ceartă și își dau unul altuia cu sapa în cap. Dincolo de partea amuzantă a poveștii, nu m-am mai simțit niciodată atît de umilită în fața unor copii. De altfel, după vreo șase luni am și renunțat la curs, apăruse pe piață un nou ziar, poate chiar al mogulului cu pricina, și m-am angajat ca reporter. 

Anii au trecut, fetițele „războinice” au crescut, probabil că acum sînt femei în toată regula, care au reușit în viață cu sprijinul familiilor lor, față de un astfel de destin am senzația că eu și alții ca mine n-am evoluat prea mult. Am ajuns, în schimb, în foarte multe școli, de data aceasta în postura de scriitoare. Atît în școli de stat, cît și în școli private, n-am făcut niciodată diferențe între ele, sînt copii buni și într-o parte, și în cealaltă, așa cum șmecheri și loaze sînt peste tot. Totuși, diferențele există, pornind uneori de la mici detalii. De pildă, am ajuns în școli private care m-au lăsat cu gura căscată, cu campusuri cum nu mai văzusem decît în filmele americane, cantine cu mîncare ca la restaurant, superterenuri de sport, dar mai ales biblioteci pentru care i-am invidiat pe copii, amintindu-mi de biblioteca din școala mea de cartier, o cămăruță înghesuită sub scară, cu cărți vechi care miroseau a rînced, cu pagini lipsă exact atunci cînd intrai în poveste. Acum ceva timp, mergeam frecvent într-o astfel de școală, căci o profesoară de română care avea suficientă libertate de a-și gîndi orele cum voia ea le preda copiilor un modul despre comunism și folosea, printre altele, una dintre cărțile mele, Povestiri de pe Calea Moșilor, ca material didactic. Așa că invita scriitoarea, iar școala își permitea, desigur, să-mi plătească și un mic onorariu, totul civilizat, ca în Occident. Copiii erau atenți și politicoși, copii bine crescuți, nu ca fetițele îmbogățiților peste noapte din anii 2000, dar prea puțin interesați de literatură și de orele de română, în general – oricum, urma să-și dea Bac-ul într-o altă limbă și să plece la facultate într-o altă țară. Pentru ei, regimul comunist din România era doar o curiozitate, printre multe altele. La un moment dat, m-am gîndit: ce naiba să le povestesc eu despre copilăria mea unor copii care probabil că n-au mers în viața lor cu autobuzul, nu știu să-și cumpere o cartelă de metrou, iar Calea Moșilor și Bucur Obor sînt spații fictive, de pe o altă planetă? Pentru mulți dintre ei, Bucureștiul înseamnă doar cartierul rezidențial unde au crescut, drumul zilnic cu mașina la școală și campusul acela uriaș ca-n filmele americane, eventual mall-ul de week-end, nu cunosc altceva, orice călătorie cu tramvaiul li se pare exotică. Copii hiperprotejați, cu un viitor bine trasat chiar înainte de a se naște.

Am ajuns, așadar, în școli private aparent impecabile, dar și în altele care mi s-au părut din start niște fabrici de bani și atît. I-am văzut și pe părinții care își luau copiii de la școală, unii dintre ei sînt „vedetele” noastre de la TV, de tip emisiunea lui Măruță, și copiii lor trebuie să învețe undeva, doar n-or să învețe la stat, nu-i așa? La o astfel de școală mi s-au propus cîteva ateliere creative pe care le-am ținut într-o sală de sport, cu 40 de copii dezlănțuiți, fără microfon, profesoarele s-au retras discret pe la cafele, și-au bifat activitatea, se vor lăuda părinților că au avut și o scriitoare luna asta în școală și, în fond, avem contract cu ea, să se descurce! Între timp am învățat să țip, așa că am urlat pînă mi-am pierdut vocea. Ca să-i acopăr. Mi se spusese de la bun început: la noi în școală nu forțăm copiii să facă nimic din ce nu vor, dacă unii nu mai au chef să participe la atelier, să-i lăsați în pace! Normal că nu-i forțează, din moment ce plătesc părinții un purcoi de bani. Și, într-adevăr, pe la mijlocul atelierului, mi-au plecat patru copii, s-au dus în spatele sălii, s-au așezat turcește pe jos și au început să joace cărți. Un altul, mai mic, avea energie și bătea mingea de unul singur. „Ce cărți citiți, copii?!” Pauză. „Comentariile de pe TikTok, doamnă!”, a zis un puști mai șmecher. M-am gîndit că or fi vreo doi-trei care chiar citesc, dar nu aveam cum să-i identific printre cei 40, așa că am inițiat cîteva joculețe care să-i implice pe toți în gălăgia aia de nedescris și mi-am dat seama, exact ca în urmă cu vreo douăzeci de ani, că e un timp irosit și pentru ei, și pentru mine, că mai bine plecăm cu toții acasă. Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.

IMG 20240408 WA0011 jpg
Casa Memorială „Amza Pellea”, din Băilești, a fost redeschisă publicului
Manifestările dedicate cinstirii memoriei îndrăgitului actor român, născut în inima Olteniei, au debutat pe 6 aprilie, pe scena Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, locul în care și-a început fascinanta călătorie în lumea artistică.
pompy ciepła (2) jpg
Pompe de căldură - utilizarea, funcționarea și tipurile acestora
În ultimii ani, pompe de căldură s-au remarcat intre dispozitivele utilizate în sistemele moderne de încălzire.
header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...

Adevarul.ro

image
Săteanul care a scos din pământ conducta de canalizare a unei localități cu peste 5.000 de locuitori VIDEO
Un sătean din comuna Dragotești, din județul Gorj, a scos o parte din conducta de canalizare a localității învecinate Mătăsari, care-i traversează terenul gospodăriei sale, după ce s-a judecat timp de șapte ani cu Primăria.
image
Premieră în Moldova. Modul neașteptat în care fermierii și-au adaptat culturile după schimbările climatice: „Randamentul este semnificativ”
În contextul schimbărilor climatice, fermierii români își îndreaptă atenția către culturi alternative.
image
Legende pescărești cu monștri marini pescuiți la Sfântu Gheorghe: „A prins un morun de 675 de kilograme“ VIDEO
Sfântu Gheorghe, satul de pescari din Delta Dunării, a rămas în legendă pentru sturionii care se pescuiau aici în anii ’60–’80.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.