Cu aromă de kiwi, papaya sau mango

În anii ’80, cînd în București era o sărăcie lucie, dacă reușeai să prinzi la telefon Casa de comenzi unde mereu suna ocupat și să-ți comanzi alimente de bază care nu se găseau în magazine, găseai uneori și bomboane cubaneze. Adică niște dropsuri cu diferite arome, cu gust de portocală, zmeură, lămîie sau mentă, care nu se comparau cu caramelele românești de la cofetărie în care puteai să-ți spargi dinții și care îți încleiau gura. Erau bomboane fine, de lux, nu-ți venea să le împarți cu nimeni, le topeai lent în gură, prelungindu-ți mica plăcere exotică. Pe vremea aceea, eu nici nu știam prea bine unde era Cuba, o țară de peste Ocean sau de pe altă planetă, și nici nu reușeam să-mi imaginez cum arată. Totuși, gustul bomboanelor cubaneze mă ducea de fiecare dată în îndepărtata Cuba unde nu am ajuns nici pînă în ziua de azi, deși mi-am dorit. Mirosul de cafea proaspăt rîșnită era la rîndul lui exotic, cafeaua nu „creștea” pe toate drumurile, cu atît mai puțin la noi, în România, erai un om fericit atunci cînd beai o cafea „naturală”. Și acum, deși nu mai beau cafea de ani buni, mirosul cafelei mă înnebunește și mă trimite departe, într-o lume cu povești diferite de ale noastre. Însă în copilăria mea cele mai exotice erau bananele, pentru că veneau din „țările calde” și ajungeau la noi doar iarna, în preajma Crăciunului. Erau atît de prețioase încît trebuia să stai ore în șir la coadă pentru ele și uneori puteai să ai ghinion și să nu mai prinzi. Am și acum un caiet de desen din clasele primare, planșa tematică „O lume ideală” înfățișează păpușile Barbie pe care le știam doar din revista Burda și cîțiva saci plin cu banane. Nu am reușit să ajung nici în „țările calde”, însă e suficient să mănînc o banană ca să călătoresc un pic pînă acolo. Imediat după 1990, toate străzile noastre au devenit exotice. Exotice erau noile magazine arăbești și turcești unde mirosea nu doar a cafea, mirosea a zeci de condimente necunoscute, erau ca peștera plină de comori a lui Ali Baba. Exotic era bazarul Europa, unde vedeai pentru prima dată chinezi în carne și oase, și haine, maldăre de haine ieftine. Dar mai ales exotice erau sucurile la dozator. Cu arome de mango sau kiwi. Pe atunci începusem să-mi imaginez că exoticul are o legătură directă cu tropicele și cu lumi care nu doar că miroseau diferit, ci erau extrem de colorate, culori vii care îți explodau în față, ca penajul unui papagal vorbitor. Exotice erau și barurile de zi, cu băuturi spirtoase în culori fistichii, cu păcănele, aici puteai să-ți cumperi fericirea. Unul se chema Zanzibar, bar de zi, și avea la intrare un mic palmier din plastic. Nu m-am întrebat niciodată atunci unde se afla Zanzibar. Zanzibar era la noi acasă, în București, la doi pași de Hala Traian. Treptat, ne-am obișnuit și cu exoticul ăsta domestic, derizoriu, ne-am obișnuit și cu reclamele luminoase ca-n filmele americane, și cu mașinile străine. Exoticul românesc devenea kitsch, am început să colindăm lumea, căutînd exoticul „autentic”, plaja cu nisip alb și palmieri pe bune, cu o mare cu apă turcoaz,wallpaper-ul pe care l-am avut ani întregi pe ecranul computerului. Totuși, ce reprezintă de fapt exoticul? E un concept? Un deziderat? Celebrează diferențele? Spune ceva despre noi înșine? Care e diferența dintre exotic și barbar? Exoticul mai e la modă? E corect politic? Ne place să-l avem în farfurie? După ce ajungem, să zicem, la capătul lumii, tocmai în America de Sud, mai considerăm altceva exotic? La toate aceste întrebări va răspunde Dosarul de față.