Polițetea e pe gratis?
Am fost întotdeauna un copil politicos pentru că „pe vremea mea” se punea mare preț pe politețe în educația copiilor, adică în parenting, ca să mă exprim în limbajul de acum. Să nu fii obraznic, „să nu răspunzi”, să nu te amesteci în conversațiile adulților, că nu e treaba ta, să nu faci gălăgie, să nu deranjezi, să saluți (inclusiv pe bărbați cu „sărut mîna”, asta se întîmpla doar în Ardeal), să spui mereu „mulțumesc”, să te adresezi adulților numai cu dumneavoastră, să ajuți o bătrînică să treacă strada, chiar dacă bătrînica nu voia să traverseze (ăsta era un banc), să împarți jucăriile tale cu alți copii și cîte și mai cîte alte mici norme de comportament cu care ne dresaseră. Eram copilul care niciodată, în tren, nu refuza o piersică pe care i-o întindea o tanti, o lua și o mînca, chiar dacă nu avea nici un chef de piersică, apoi spunea cu recunoștință „mulțumesc”.
De altfel, și la școală ne învățaseră ceva cu „prinosul recunoștinței noastre”. Trebuia să fim mereu recunoscători celor din jur, părinților pentru că au grijă de noi, patriei, partidului și Tovarășului doar pentru că existau în viața noastră. Și recunoștința era tot o dovadă de politețe, mă simțeam mereu obligată față de ceilalți chiar dacă nu-mi ofereau nimic. Odată, într-o vizită la bunica unei colege, a trebuit să mănînc trei felii de dovleac copt, doar din politețe, pînă mi s-a făcut rău pentru că uram dovleacul copt, însă știam că în vizită trebuie să mulțumești gazdele și să mănînci tot din farfurie. Tot din politețe împrumutam cariocile cu 24 de culori, atunci cînd mi se cereau, sau jocul Păcălici, chiar dacă primeam înapoi cărțile desperecheate. Multe am avut de îndurat din cauza politeții în exces, oare e bine să-ți crești copiii așa?
Desigur, am devenit un adult extrem de politicos. Toată viața adultă am stat regulamentar la coadă, niciodată nu mi-a trecut prin minte că aș putea să mă bag în față. Cînd era de așteptat, am așteptat pînă la limita așteptării, inclusiv pe banii mei, la clinci medicale private, unde teoretic există niște programări, însă m-am gîndit mereu: bietul doctor, poate că e blocat în trafic și nu poate să ajungă la timp, poate că e la toaletă, poate că-și ia o pauză binemeritată. La petrecerile care însoțesc un eveniment, unde există un bufet suedez, sînt mereu cea care rămîne nemîncată, chiar dacă mi-e o foame de lup – mi se pare indecent și nepoliticos să mă înghesui ca să-mi umplu farfuria, să dau din coate, să mă aplec peste ceilalți ca să apuc nu știu ce tartine cu icre și creveți din care toți molfăie cu satisfacție, de obicei sînt cea care mai prinde doar grisinele sau culege vreun cîrnăcior abandonat pe un platou.
Ascult oamenii din politețe, deși de multe ori nu mă interesează ce spun. Uneori îmi zic că e un interes „profesional” – hai să vedem, poate că sînt personaje pe care le-aș putea folosi undeva, cîndva, dar cei mai mulți dintre ei nu sînt deloc personaje, sînt doar oameni nevorbiți pentru care nici măcar nu contează dacă într-adevăr îi ascultă cineva, vor doar să-și facă numărul, așa că am ascultat din politețe numai inepții la viața mea din partea unor oameni care nu au nimic de spus. Mi-am petrecut ore la telefon cu diferiți oameni cărora nu puteam să le închid pentru că niciodată nu găseam o scurtă pauză necesară în care să intervin, să le zic că am altceva de făcut în afară de a-i asculta pe ei. Adormeam cu telefonul la ureche, din politețe. Și exemplele pot continua. Adevărul este că n-aș fi simțit politețea asta ca pe o povară și uneori ca pe un obstacol în a-mi atinge scopurile, dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni politicoși, dar nu e cazul.
Prima dată cînd am ajuns într-o țară occidentală, pe la începutul anilor 2000, am fost șocată să descopăr atîția alții ca mine, am avut cumva senzația că am ajuns „acasă”. Eram înconjurată numai de chipuri zîmbitoare, „mulțumesc“ în dreapta, „mulțumesc“ în stînga, o coadă era coadă, toată lumea aștepta cu răbdare, toți mă ascultau cu atenție, fără să mă întrerupă, dacă aveam ceva de spus. Mi-am zis: e ceva fals aici, artificial, sînt doar norme în societate, i-au „dresat” mai bine decît pe noi, dar m-am convins cu timpul că era un comportament natural. Am fost șocată și cînd am ajuns pentru prima oară la Berlin cu mașina – politețea în trafic era ceva de speriat, toți respectau regulile, îți acordau prioritate, dacă era cazul, nimeni nu claxona, așa cum nimeni nu vorbea tare pe stradă. Odată, taică-miu a ridicat vocea pe stradă la Paris (pe vremea cînd Parisul încă mai era Paris), așa vorbește el, tare, s-au uitat la el ca la unul care tocmai scăpase de la balamuc. Nu e de mirare că și compatrioții noștri se molipsesc repede de politețea asta occidentală, vin acasă și nu-și mai aruncă mucurile de țigară pe jos, le țin în buzunar pînă găsesc un coș de gunoi (aiurea!). Așa că mi-am zis: trebuie să am răbdare, se vor schimba lucrurile și pe noi!
De fiecare dată cînd mă întorceam în țară, după o cură de politețe de-o săptămînă, două, mă comportam chiar și mai politicos decît înainte. Îi zîmbeam și îi mulțumeam vînzătoarei de la magazin, chiar dacă se uita încruntată la mine și îmi azvîrlea în silă produsele pe tejghea, mă gîndeam: săraca, uite că are o zi proastă, i s-a îmbolnăvit pisica, are salariul mic etc. Acum toate vînzătoarele au învățat să mormăie „Cu drag!”, deși privirea lor e de multe ori aceeași, vor să te strîngă de gît, nu alta, dar măcar e un pas înainte, e o formă de politețe artificială. Chiar dacă cei din jur se comportau ca niște bădărani, am continuat să fiu politicoasă, uneori din inerție, m-am comportat politicos și în mediul online, am scris comentarii decente, în vreme ce alții se trezeau vorbind și se înjurau ca la ușa cortului, m-am simțit vinovată atunci cînd nu am răspuns prompt la mesajele private. Și m-am bucurat cînd am întîlnit, din ce în ce mai rar, oameni ca mine, ca să exersăm împreună tot acest balet pe care îl presupune politețea. Mi-am zis: în fond, de ce m-aș purta altfel? Politețea nu mă costă nimic, e pe gratis. Oare chiar așa e?
Apoi mi-am dat seama că, într-o țară ca România, a fi politicos e de fapt un mare efort de voință, oferi ceva fără să primești nimic în schimb, lași de la tine în favoarea celuilalt, a șmecherului, a omului cu tupeu, a celui care se bagă în față, a celei care ocupă două locuri într-un tren aglomerat, deși nu are nevoie decît de unul singur, însă pe celălalt e musai să-și țină bagajul care nu încape în compartimentul pentru bagaje. Oamenii ăștia te privesc senini de parcă totul li se cuvine și, în final, tot ei au de cîștigat, nu se va consemna nicăieri că tu ai cedat cu zîmbetul pe buze, ba dimpotrivă, tu, cel politicos, ești un fraier.
Așa că, în sfîrșit, pe la vîrsta asta de mijloc, am lăsat-o mai ușor cu politețea, în anumite situații neesențiale, și brusc nu am mai simțit că fac parte dintr-o categorie defavorizată. Nu, nu mă bag în față la coadă, dar evit cozile, dacă „se dă ceva” și se îmbulzește lumea merg în altă parte unde poate că nu se dă nimic. Mănînc bine înaintea petrecerilor cu bufet suedez, mă doare-n cot de tartinele lor cu icre. Dacă nu arde, nu mai răspund la telefon cu zilele, îl țin pe modul silențios, anumite mesaje mă prefac că nu le văd, nu mai comentez nimic pe nici un Facebook, mai postez eu uneori, pe principiul „Nu sunați, ies eu din cînd în cînd”. Nu-i mai zîmbesc vînzătoarei de la market dacă observ că s-a trezit iar cu fața la cearceaf, o las în boii ei. Nu mai mulțumesc pentru nimicuri, nu-mi mai arăt „prinosul recunoștinței”. Nu mai aștept cu orele, pur și simplu renunț, reprogramez și-mi găsesc altceva mai bun de făcut. Și, mai ales, nu-mi mai pierd timpul cu toți nevorbiții, în fond e timpul meu, e viața mea, dacă unul începe să-și facă numărul, întorc spatele și plec. Am început să iau și atitudine. Cu tupeu. Îi zic cucoanei din tren care a ocupat două locuri, unul pentru bagaj: „Ești o nesimțită. Mai mergi și tu pînă în Germania, nu doar pînă la Sinaia, poate vei avea ceva de învățat...”. De cînd procedez așa, nu mă simt deloc un om mai puțin politicos, mă simt doar mai bine cu capul.
