Crăciun minimalist, dar realist
Ea este o femeie sexy și de succes care lucrează la o companie în marele oraș în care s-au pierdut tradițiile și spiritul sărbătorilor. Se întoarce acasă de Crăciun, în micul ei oraș natal unde ninge non-stop cu fulgi mari și pufoși, ireali (pentru că nici nu sînt reali) și unde totul e împodobit ca-n basme. E orașul în care aparent nu se întîmplă nimic, dar există o comunitate caldă, autentică, ce are de dezbătut probleme care nu suportă amînare cum ar fi: tîrgul de Crăciun, concursul de fursecuri, concertul de colinde, cadouri pentru cei nevoiași sau pentru soldații americani aflați în misiune. Fiica rătăcitoare e întîmpinată de doi părinți drăguți, înțelegători, mama e la fel de sexy ca și ea, doar că e un pic mai în vîrstă.
Apoi cunoaște un gagiu arătos, fie că e un fost coleg de liceu care a plăcut-o cîndva, fie e unul nou, necunoscut. Tipul, de obicei, are o problemă: ori e văduv și îndurerat, ori trece prin trauma divorțului, ori are o mică afacere locală care nu mai merge și e nevoit să o vîndă, deși e atașat de ea – un restaurant, un han sau o fermă. Fata smart de la oraș e și bună la suflet și încearcă să-l ajute pe tip să-și rezolve problema. Tipul o ajută și el cu diverse chestii mai practice – îi deszăpezește mașina, îi împodobește bradul, bate albușurile spumă atunci cînd ea coace fursecuri, din astea. Cei doi se îndrăgostesc treptat și poartă dialoguri lungi în decorul idilic al tîrgului de Crăciun. Sînt timizi, nu-și mărturisesc dragostea. Părinții, mai ales mama cea sexy, bat apropouri cu privire la idila lor.
Apoi se întîmplă ceva și totul e pierdut – fata trebuie să se întoarcă în orașul cel mare, chiar în Ajunul Crăciunului. Gagiul e disperat pentru că își dă seama în ultima clipă că pierde dragostea vieții lui și fuge după fată ca s-o recupereze. Aici mai intervine și providența, adică „miracolul Crăciunului” – se strică mașina, avionul nu mai zboară din cauza viscolului și fata nu poate să plece, e captivă în micul glob de cristal în care ninge neîncetat. Cei doi se reunesc, în sfîrșit se pupă, iar fata ia în considerare să renunțe la cariera sa și la job-ul de la companie ca să se întoarcă definitiv în orașul cel mic unde Crăciunul e etern.
Cam așa arată toate scenariile filmelor de Crăciun pe care postul Diva începe să le difuzeze pe bandă rulantă încă de prin octombrie. Ce octombrie? Uneori le dau și în miezul verii pentru că la postul ăsta de televiziune, exact ca în orășelul american, Crăciunul nu se termină niciodată. În alți ani, nu suportam genul ăsta de filme, anul acesta m-am surprins pentru prima oară uitîndu-mă fascinată, ore și ore, film după film, darul de Crăciun, înzăpeziți de Crăciun, Crăciun în inima ta, Crăciun și iar Crăciun. E ceva acolo, o magie atît de kitsch încît nu mai pot rămîne indiferentă. În primul rînd, filmele sînt atît de previzibile și de pline de clișee, începînd cu decorurile ieftine și sfîrșind cu replicile scrise parcă de o formă primitivă de AI, încît nu se poate întîmpla nimic rău. Ești într-o bulă a voioșiei și blîndeții – nimeni nu trage cu pistolul, nu vezi strop de sînge, nu există sărăcie, doar bunăstare, nu există foamete, doar îndestulare, toți copiii care apar în filme (și sînt mulți, de obicei sînt ai taților văduvi sau divorțați) par oligofreni. E o lume fantastică, imposibilă, care te tîmpește, e Xanax. Parcă sînt filme făcute de o sectă a Crăciunului, din cînd în cînd mai vezi personajele bînd cîte un pahar cu vin, însă în general, ca în toate sectele, au în mînă cîte o cană cu o licoare aburindă și inofensivă, de obicei ciocolată caldă, oamenii din film dau noroc cu ciocolată caldă sau cu brioșe și au discuții interminabile despre fursecuri. Nimeni nu se ceartă, nimeni nici măcar nu ridică vocea.
O temă recurentă a acestor filme este „întoarcerea acasă”. Chiar dacă acasă înseamnă un amărît de orășel uitat de lume unde nu ai nici o perspectivă, măcar acolo ninge tot timpul. Nicăieri nu e mai bine decît acasă, alături de cei dragi! Nici în marele oraș, nici în Hawaii. A doua temă recurentă: miracolul e posibil, mai ales de Crăciun. Filmele au o vagă tentă religioasă care se adresează americanului conservator și creștin, însă mai degrabă vor să scoată în evidență valorile familiale. În rest, Crăciunul înseamnă consum – ciocolata caldă, brioșa, fursecul, bradul, cadourile. Crăciunul vine la pachet cu toate aceste cheltuieli necesare pe care americanii din film le fac cu lejeritate ca și cum cardurile lor ar fi veșnic pline și nesecate, toți au case frumoase, mese îmbelșugate, mașini funcționale, brazi impecabili.
Mă veți întreba: ce relevanțe au aceste filme de pe postul Diva pentru societatea românească? Ei bine, au pentru că noi trăim de ani buni acest Crăciun de împrumut, o sărbătoare artificială care nu ne mai aparține. Începînd de pe la 1 decembrie încep să ne terorizeze colindele, autohtone sau sub licență, reclamele mai ales la medicamente-minune care de Crăciun te ajută să mănînci mai mult sau promoțiile cu un Moș Crăciun care îți aduce aceeași băutură pe care ai băut-o tot anul, însă la un preț promoțional. Decorul devine la fel de kitsch ca acelea din filmele de pe Diva – peste tot brazi, globuri, beteală, luminițe, nu e de mirare că lumea intră într-un soi de vrie – ne trebuie cadourile, coronițele, fursecurile, ciocolata caldă! Le vrem, le cumpărăm, ni le permitem. Nimic din ceea ce ni se întîmplă după 1 decembrie nu este adaptat și adecvat societății în care trăim. Nu mă mir că au apărut oameni, în special tineri, care își împodobesc bradul cu două luni înainte.
În privința „scenariului”, iată cum ar arăta acesta într-un film minimalist românesc, mai aproape de realitate. Fata „de succes” muncește de se spetește fără nici o plăcere la o corporație din București, i-au dat primă de Crăciun și merge să-și vadă părinții și rudele în orașul natal. „Întoarcerea acasă” e și la noi o temă recurentă, și încă cum! Ia trenul din Gara de Nord care pleacă cu o întîrziere de două ore, deși nu e nici un viscol, nimic, călătorește într-un picior pînă cînd ajunge în gara micului oraș de provincie. Acolo nu ninge, n-a mai nins de cinci ani, orașul e împodobit tot cu beculețele de anul trecut, primăria nu a mai avut bani de altele, căci au fost alte priorități. Nu există tîrg de Crăciun, orașul e cețos, apatic, încremenit. Ajunge acasă. La început, mama și tata se bucură că o văd, mama îi pune în față vreo cinci sarmale, apoi se plînge că cozonacii nu i-au ieșit atît de bine anul ăsta, tata scote vinul din beci, apoi încep să-i povestească de ale lor, boli, pensii mici etc., pînă cînd întreaga familie sfîrșește pe canapea, în fața televizorului, uitîndu-se la niște emisiuni de divertisment din care fata nu pricepe nimic.
A doua zi, mai vin și sora/fratele, unchiul/mătușa, toată familia se reunește la masa de Crăciun; după un scurt moment de voioșie în care ciocnesc pahare, toată lumea se abțiguiește treptat și încep să se certe ca chiorii. Fata, ca să mai scape din mediul familial, se întîlnește „în oraș” cu foștii colegi de liceu. Petrec o seară minunată într-un bar „fancy” cu biliard și păcănele, de altfel e singurul din oraș mai acceptabil. Apare și gagiul pe care îl plăcea în liceu, e însurat cu o grasă care îl cicălește non-stop, eventual cînd se amețește un pic se dă la ea doar așa, de control, ca să se simtă mascul. Fata se felicită în gînd pentru decizia de a pleca în orașul cel mare unde viața e oricum de căcat, dar parcă nu la fel de căcat cum ar fi fost în orașul cel mic. Inventează un motiv ca să plece cu o zi, două mai devreme. Părinții lăcrimează, o înțeleg, dar nu o rețin, are treabă fata, mama îi pune restul de 25 de sarmale pe care nu le-a mîncat la pachet. O conduc pînă la gară unde nu apare nici un gagiu arătos, ăla stă cu grasa lui la televizor, se uită la Netflix. Fata de-abia așteaptă să se întoarcă în orașul cel mare unde își va petrece Revelionul împreună cu colegii ei de corporație, vor merge într-un club din Centrul Vechi și se vor face praf.
Vă urez sărbători fericite!
