Unde-s hoții de altădată? La pușcărie? – cum recuperăm anii ’90? –

Cum se fura în anii ’90 în România? Exact la fel ca și acum. Însă ceea ce mi se pare cel mai grav, după ce am regăsit/recitit acest reportaj, este faptul că satul românesc, mai ales cel din sud, nu s-a schimbat deloc din 1990 încoace, e același, încremenit etern în timp. 

În anul 1998, în România au avut loc 300.000 de infracţiuni, în 1999 acest număr a scăzut doar cu 30 de fapte infracţionale, 67% petrecîndu-se în mediul rural. Situaţia de la Pietroşani nu este un caz izolat. Cu ceva timp în urmă aflasem că pe sătenii de la Lilieci, judeţul Ialomiţa, nu-i mai angajează nimeni la Bucureşti, chiar dacă par oameni la locul lor, din cauza faimei proaste pe care o căpătase comuna, a „mediului infracţional ridicat”. Comuna Pietroşani se află la jumătatea distanţei dintre Giurgiu şi Zimnicea, pe malul Dunării, la graniţa dintre două judeţe. Surse din cadrul primăriei ne spun că acesta ar fi unul dintre motivele pentru care aici sînt atît de multe hoţii; iei „marfa” din Teleorman şi o „măriţi” în judeţul Giurgiu.

Ajungem într-un sat prăfos, cu case mici, sărace, care se înşiruie de-a lungul şoselei şi pe cîteva coline, clasica   „ţară” românească ce nu are nimic idilic. Găini jumulite în faţa porţilor, bătrîni pe biciclete arhaice, ruseşti, un soare alb, ucigător. Nu vedem Dunărea, dar simţim un vag iz de mîl. La borna kilometrică ne aşteaptă Minel, cu o faţă roşie, transpirată. El este cel care a alergat în ultimele două săptămîni din poartă în poartă ca să strîngă declaraţii de la consăteni şi, mai ales, ca să-i convingă să apară în faţa camerei de filmat pentru a-şi spune păsul. Ne zice că nu putem trage la el, pentru că nu vrea ca tatăl său bolnav să afle despre demersurile sale şi să-şi facă inimă rea. Mergem la nişte vecini. Intrăm într-o curte cu aspect de fortăreaţă: gard cu sîrmă ghimpată, grilaje şi lacăte peste tot. În curte regăsim acel mic paradis pe care-l caută orice bucureştean epuizat de asfalt şi de gaze de eşapament: covor de flori, umbrar, tufe de zmeură, aluni şi smochini, un mic heleşteu care odinioară a avut şi peşte, dar acum e populat doar de broaşte. Gazdele sînt doi fraţi: ea locuieşte la Bucureşti, iar el la Alexandria. Petre e tipul fermierului de succes: devotat, inovator, are o mică fermă cu pui şi o seră cu flori la Alexandria. Îl amintesc aici pentru că l-am simţit de la început că este dintr-un alt film decît toţi sătenii din Pietroşani, cu aceeaşi mentalitate de CAP, cu frica de autorităţi, cu simplitatea lor care, în loc să te încînte, te înspăimîntă, înghiţindu-şi cu noduri sărăcia şi lăsîndu-şi viaţa în voia sorţii, a primăriei şi apaticilor poliţişti rurali.

Ce se fură? „...mi-a luat pui, orz, nişte saci, un butoi...”, „...butelia, reşeul, furtunul cu ceas cu tot şi patru perechi de cizme, dintre care una am găsit-o colo, pe cărare...”, „...două căldări, o sapă...”, „...trifoi, porumb, lemne...”, „...trei cămăşi de-ale lui (soţul, n.a.), pantofii de moarte ai lui, ţoalele mele de moarte pe care le-am pus într-o pungă ca să ştie fetele de unde să le ia cînd or să mă îngroape...”, „...plasa de sîrmă de la uliţă, zece metri, două ceauane de tuci...”, „...un capot de-al meu; era nou, mă îmbrăcasem o dată cu el, la cununia civilă la fată...”, „...făină, 330 kg, aveam bon pe ele, după ce am măcinat grîul, trei dube de fasole...”, „...patru batice, patru perechi de ciorapi, ce-a găsit!”, „să-mi ia, mamă, pînă şi tigaia cu untură din frigider!”, „...mi-a luat porcu’ din coteţ chiar înainte de Crăciun, de n-am mai avut ce să tai şi io ca tot omu’, vai de sărăcia mea!”

Intrăm într-o ogradă pe care se pare că hoţii o cunosc bine, pentru că de aici au furat nu o dată, ci de vreo patru ori în ultimele luni. Bătătura e la fel de prăfoasă ca şi restul satului, boarfe, găleţi şi unelte ruginite risipite peste tot, o dezordine care permite o reconstituire, de parcă proprietarii ar fi lăsat totul aşa ca să nu se şteargă amprentele. Ne întîmpină o băbuţă care lăcrimează tot timpul, soţul ei, care se uită la noi cu ochi apoşi, nu zice nimic, doar dă din cap ca să confirme spusele nevestei, şi fata lor de la Bucureşti, foarte vehementă, cu şapcă pe care scrie „Votaţi nu ştiu ce primar!”, întoarsă şmechereşte, cu cozorocul la spate. Fiica vorbeşte tot timpul, plîngîndu-se de ultimul necaz, cel cu capra. „Dimineaţa am găsit porţile date de perete, cazanul la linie (stradă, n.a.) şi capra care era legată icişa, umflată, tăiată la gît, piciorul rupt, coarnele rupte... ce să vă mai zic?” Înţelegem destul de greu că hoţii au intenţionat să fure capra care era legată, dar n-au reuşit s-o dezlege; i-au tăiat gîtul, dar nici aşa n-au putut să o care cu ei (au lătrat cîini, a auzit ceva vecinul de peste drum etc. – o întreagă intrigă poliţistă!) şi au lăsat-o cu gîtul tăiat în lanţ. Dar mai bine să ne povestească fiica cu şapcă: „I-a dat la capră cu toporul în cap, toporul l-a găsit tata, spartă coada, iar la mîner fire de păr de la capră şi o dîră de sînge... şi cînd i-am arătat la poliţai a zis că dacă nu i-am prins şi nu ştim cine sînt, ei ce să ne facă?!”. Ne arată principala „probă”: toporul cu firele de păr ale caprei şi cu mînerul spart, apoi continuă reconstituirea. Se pare că hoţul s-a furişat prin lanul de porumb, pe o cărăruie („veniţi cu mine să vă arăt pe unde!”), s-a sprijinit într-un par ca să sară gardul („uitaţi, ăsta e parul!”), a spart un geam („vedeţi cioburile?”), s-a strecurat pe lîngă căruţă, a alungat cîinele (ceva de mărimea unui pechinez, foarte speriat pentru că se pare că a fost bătut de hoţ) şi aşa a ajuns la capră. După ce, a doua zi de dimineaţă, au descoperit nenorocirea, bătrînii au îngropat capra cum se cuvine în faţa porţii („veniţi să filmaţi unde e acum capra!”). O mînă de ţărînă uşor afînată, atît a mai rămas din biata capră pe pămîntul ăsta!

Cine-i hoţul? „...soţu’ mi-a spus să vă zic pe cine bănui: pe ai lui Mina, un nepot de-a lui Vasile Mina şi ai lui Petre alde Ciuci...”, „...nu vă zic că nu vreau să-mi fac duşmani!”, „...pe a lui Barieru, băiatul lui Gogu Barieru...”, „...şi poliţaiul m-a întrebat pe cine bănui şi io i-am zis: «păi ce, noi aicea mergem pe bănuieli, pe bîjbîieli?!»...”, „...a fost cineva în maio şi tuns scurt!”

Minel şi-a dovedit vitejia şi într-o noapte, împreună cu un vecin, a prins trei hoţi deodată. I-a recunoscut după voci şi le-a zis: „Hai, ieşiţi la lumină că ştiu cine sînteţi!”. Hoţii au ieşit şi s-au ales cu o sperietură zdravănă şi cu o amendă. Unul dintre ei era, într-adevăr, băiatul lui Gogu Barieru. „Li s-a întocmit dosar penal, da’ au scăpat pen’ că unul dintre ei avea pe cineva mare, la poliţie!”

Încercăm să stăm de vorbă cu autorităţile satului: popa, primarul şi poliţaiul. La primărie e înghesuială, au venit romii după „ajutoare”, iar sătenii privesc cu fereală din spatele zăbrelelor de la ferestre. Primarul e proaspăt ales, de vreo două luni, şi încă nu-şi dă seama prea bine pe ce lume se află. Recunoaşte că „există infracţiuni”, dar se declară neputincios: autorităţile locale nu pot interveni în treburile poliţiei. Aşteaptă înfiinţarea unei poliţii comunitare care l-ar ajuta să facă ordine şi disciplină în sat. Îl filmăm în faţa primăriei, cu steaguri tricolore în spate, la umbra unui nuc bătrîn. Gesticulează mult, transpiră... căldură mare! „Nu este o comună greu de administrat, e doar o comună care a suferit foarte mult după revoluţie, prin desfiinţarea IAS-urilor şi CAP-urilor...” Pe popă îl filmăm în biserică, printre candele şi icoane. Despre el lumea spune că-i şmecher, că aleargă numai după bani şi că reduce slujbele la jumătate pentru că îi e prea lene să citească din scriptură. Îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile cînd avea voie să fie consilier local, „am ajutat din punct de vedere material echipa de fotbal a comunei, dar şi pe oamenii nevoiaşi...”. S-ar putea să ştie cine-s hoţii care i s-au destăinuit la spovedanie, căci „omu’ e supus greşelii, mai ales în ziua de azi!”, dar nu poate să ne zică. Nu l-am găsit pe şeful de post care a plecat pe neaşteptate în concediu. Ne întîmpină subalternul său, un flăcău pe la douăzeci de ani, înalt ca bradul şi voinic cît şapte, dar cu un chip sfios, de fată în casă. Acum flăcăul ne declară cu mîna în şold că s-a dus, că a cercetat, că a întocmit etc., după care ne spune cu seninătate că „aici nu e un mediu infracţional ridicat; se situează în media de pe tot judeţu’!”.