Schimb de mame sau despre cum arată România
Așa cum mulți dintre voi fac binging (un cuvînt la modă) pe Netflix, urmărind seriale, sezon după sezon, tot așa am și eu plăcerea mea vinovată – uneori mă uit în neștire la emisiunea Schimb de mame pe YouTube. Poate e mult spus plăcere, aș zice mai degrabă un interes profesional, dar e și o curiozitate acolo, la limita bîrfei, oricui îi place, în fond, să arunce o privire în casa unor necunoscuți. Schimb de mame (Prima TV) este cel mai longeviv reality show din România, de altfel a rămas cam singurul, căci emisiunile pentru tinere pensionare de tipul Lecții de viață sînt dramatizări, nimic din ce vezi acolo nu se întîmplă în realitate. Adevărul e că un reality show este dificil de produs, lucrezi cu oameni reali, și eu fac documentare și știu ce înseamnă. Formatul nu e original, e împrumutat și în principiu nu pare ceva foarte complicat – două mame din localități diferite ale țării (de preferat un sat și un oraș) fac schimb între ele timp de o săptămînă, adică fiecare are grijă de copiii și de casa celeilalte, fără să țină legătura cu familiile lor, iar la final cele două mame se întîlnesc și trag niște concluzii, cum ar fi, de pildă, dacă au avut ceva de învățat din această experiență. Da, pare simplu, însă sînt convinsă că situația de pe teren e diferită, în plus se adună multe ore de filmare din care trebuie să rezulte doar o oră și jumătate de emisiune (întîmplător o cunosc pe Monica, din echipa emisiunii, este unul dintre cei mai talentați editori de documentar pe care i-am întîlnit, îmi pare rău că nu am montat decît un singur film împreună, ea a ales să rămînă în televiziune). Așadar, care e motivul principal pentru care mă fascinează Schimb de mame? Este una dintre puținele ocazii în care poți vedea la TV, dincolo de emisiunile de știri, o Românie autentică. Îți poți face o idee foarte clară despre țara în care trăim, chiar îți poți da o teză de doctorat în antropologie pornind de la emisiunea Schimb de mame. Iată doar cîteva idei care se desprind de aici.
● Sărăcia. Trăim în continuare într-o țară foarte săracă, o sărăcie care de la București sau din orașele mari nu se vede, nu mai sîntem conștienți de ea. Există sate în România care arată ca după război, altele parcă sînt din India. Existe locuințe, nu puține, fără baie, unde trăiesc oameni care se spală la lighean (sau nu se spală – de pildă, într-o casă de țărani mai înstăriți periuțele de dinți lipseau cu desăvîrșire, un copil de șapte ani nu știa ce-i ăla spălat pe dinți), ca să nu mai vorbim de tradiționala budă din fundul curții. De multe ori, sărăcia asta merge mînă-n mînă cu puturoșenia oamenilor. Îmi amintesc o locuință dintr-un sat din Dobrogea, casa nu era urîtă, dar se dărîma la propriu peste cei trei sau patru copii care locuiau acolo, nimeni nu bătea un cui, curtea era generoasă, însă nu se gîndise nimeni să planteze o ceapă, o roșie, nimic. Nici măcar iarba nu creștea acolo. Pămînt prăfos în bătătură și atît. Și oriunde există cîte o curte, e plin de maghernițe, de așa-zise magazii unde omul colecționează tot felul de troace pe care nu vrea să le arunce, închipuindu-și că îi vor folosi vreodată la ceva. Așadar, sîntem săraci, dar strîngători. Însă nu toate familiile sărace sînt și leneșe, am văzut și oameni care muncesc, dar parcă nu se alege nimic din munca lor. Toți banii se duc pe mîncare (proastă, mulți copii din țara asta mănîncă la micul dejun margarină sau cel mai ieftin salam) și pe țigări, sîntem o țară în care săracii sînt cei mai mari fumători. Nu-i poți condamna, fumatul e perceput drept singurul „lux”, singura plăcere. Adevărul este că singurele case în care parcă se mai vede cîte ceva, o agoniseală cît de cît sau pur și simplu o baie, sînt cele unde unul dintre membrii familiei muncește sau a muncit în străinătate. Iar asta e o altă observație importantă, fiindcă nu-ți dai seama din fotoliul de acasă de amploarea fenomenului – aproape că nu există familie de oameni simpli din România (la emisiune nu prea participă mame cu facultate) în care cineva la un moment dat să nu fi fost plecat. Mama, tatăl, uneori amîndoi, alteori bunicii (bunici la 40 și ceva de ani!). Au muncit orice – șoferi de TIR, în construcții (cei mai mulți dintre bărbați), la bucătărie, la salon (!), la îngrijit bătrîni (femei). Lejeritatea cu care acești oameni simpli pleacă și se întorc îmi provoacă din nou un sentiment de vinovăție legat de lipsa mea de curaj de a fi încercat să-mi schimb viața, la momentul potrivit.
● Kitsch-ul. Care merge mînă-n mînă cu țopismul. Și uneori cu analfabetismul funcțional, căci în emisiune auzi deseori replici de genul „Ce face copiii?”. Sînt cîte unii care s-au ajuns (au muncit în străinătate, desigur) și participă la emisiune ca să arate și altora că s-au ajuns. Să-și arate vila cu zece camere și ce „condiții” le oferă ei copiilor lor. Aproape tot ce construim, construim kitsch, nu construim case, construim mausolee, livinguri în care să întorci mașina, plasmă în fiecare cameră, marmură, brizbizuri, gresie de interior, gresie de exterior, bar ca-n filmele americane cu sticlele de whisky „la vedere”, grătar, foișor. Iar orice mamă care se respectă și participă la emisiune are o obsesie legată de curățenie. Cînd ajunge la casa „de schimb”, prima ei grijă e să inspecteze cît este de curat. Și să critice – aici e o pată, dincolo nu s-a măturat, în dulap e dezordine. Eu credeam că treaba asta cu curățenia e de tristă amintire și că doar în copilăria mea se întorcea casa cu fundu-n sus înainte de sărbători sau pur și simplu fără nici o ocazie, pentru că femeia din casă nu avea altceva mai bun de făcut. Dar nu, gospodina româncă desăvîrșită este cea care se învîrte ca un titirez prin casă, cu mopul într-o mînă și mătura în alta. Femeia româncă poate să aibă patru clase și să întrebe „Ce face copiii?”, dar dacă le are cu curățenia și cu gătitul, e valabilă. Nu doar în opinia bărbaților „de schimb”, însă mai ales în cea a altor femei. Țopismul e temperat în emisiune (și prin montaj), dar cred că se manifestă cu prisosință dincolo de ea. Sînt scandaluri care nu „se văd”, dar se intuiesc. Genica și Gina nu prea s-au acomodat ele una în casa celeilalte – Gina a muncit prea mult, Genica s-a plîns că s-a plictisit în cealaltă casă și că soțul Ginei e zgîrcit, n-a scos-o și pe ea la un restaurant, dar emisiunea a ieșit decent. Totuși, cele două familii au început să se înjure și să se bălăcărească (agramat), în mod public, în comentariile de pe YouTube. Așadar, adevăratul show începe după emisiune.
● Machismul. Chiar dacă românii își fac case moderne, cu marmură și termopane, rolul „tradițional” al bărbatului în familie rămîne unul important. Există clar delimitate „treburi de femeie” și „treburi de bărbat”, iar bărbatul nu se coboară de pe soclu ca să ajute femeia la treburi gospodărești – cînd o face, pentru că insistă producătorii emisiunii, probabil, ai senzația că e o mare favoare. Bărbatul este cel care trebuie servit (parcă mai puțin în cuplurile în care amîndoi au fost plecați în străinătate), în cazul în care acesta mai există pe lîngă casă. A doua observație care merită menționată, căci am perceput-o tot ca pe un fenomen: sînt foarte multe familii monoparentale, foarte multe mame care își cresc copiii singure în România. De multe ori, povestea e cam aceeași – au plecat de acasă la 14, 16, 18 ani pentru că erau bătute/abuzate de către tați sau concubini, au nimerit peste bărbați bețivi și violenți pe care după ceva timp și-au făcut curaj să-i părăsească, s-a întîmplat ca nici a doua încercare să nu fie una cu noroc, așa că în final au decis că le este mai bine fără bărbați sau, în cazuri fericite, au dat, în sfîrșit, peste bărbatul de treabă. În tot acest timp, au apărut doi, trei, patru copii din relații diferite. Eu, una, asta nu înțeleg – în condițiile date, de ce insistă să facă alți copii? Cam așa stau lucrurile cu familia „tradițională” în România.
Aș vrea să-i felicit în mod sincer pe realizatorii emisiunii Schimb de mame. Pentru perseverență și răbdare. Și pentru că au reușit să ofere un tablou onest al României din ultimii douăzeci de ani, poate și mai mulți, de cînd durează acest reality show.
