Copilul care recită poezia

Aflu că se ceartă oamenii pe Internet din cauza faptului că la ultima ediție Românii au talent a cîștigat un puști de 7 ani care a învățat pe de rost și a recitat un monolog „filozofic” nepotrivit pentru vîrsta lui. Unii zic că e un copil genial care și-a meritat premiul, alții spun că nu a demonstrat nici un talent, în afară de o memorie bună (care nu poate fi considerată un talent) și că doar a înșirat niște cuvinte pe care nu le pricepe. Îl caut pe copil tot pe Internet pentru că nu mă mai uit de ani buni la televizor. De fapt, nu prea mai înțeleg rostul televiziunii „clasice”, mă întreb de ce unii oameni ar prefera să primească cu lingurița o porție de informație sau de divertisment livrată de un post de televiziune, la o anumită oră și întreruptă de mii de reclame, din moment ce pot alege și singuri, pentru că informația și divertismentul, sub diferite forme, sînt acum peste tot. Însă cei mai mulți, mai ales din generația părinților mei, nu pot trăi fără televizor, asta e, întreg universul lor e acolo, dincolo de ecranul ăla care pîlpîie non-stop, povestesc despre niște persoane cum ar fi Teo sau Măruță de parcă le-ar fi rude apropiate, nu există starea vremii fără Busu etc. etc. Dar să revenim la subiect – așadar îl urmăresc pe puștiul care recită (interpretează?) cu patos monologul și dintr-odată mă văd pe mine acolo. Eu sînt copilul! Mă văd pe mine la 7 ani, recitînd cu înflăcărare, pe mica scenă din sala de festivități a școlii: „De-atunci avem în frunte un fiu al națiunii, / Eroul Ceaușescu, viteaz Conducător, / Ce poartă-n suflet țara, partidul și poporul, / Stegarul de victorii spre falnic viitor”. 

Nu știu cum mai e acum, dar pe „vremea” mea, obligativitatea de a învăța poezii, cele mai multe patriotice, altele stupide și fără nici o noimă, apărea pe undeva pe la grădiniță. Cu cît știai mai multe poezii pe de rost pe care să le reciți în neștire la serbare, în fața părinților care îți urmăreau fiecare cuvînt cu teama să nu greșești și a educatoarelor mîndre de succesul lor pedagogic, cu atît mai mult erai apreciat și considerat un copil deștept și valoros. Pînă și Moș Gerilă, ca să-ți dea punguța cu bomboanele de pom în care îți rupeai dinții, îți cerea doar atît – să-i spui o poezie! Era o mare rușine să nu știi nici măcar o poezie – gata, erai un rebut al societății sau un copil dintr-o familie de proști, „needucată”. Cînd părinții mei, ingineri, mă mai luau cu ei la serviciul lor de la întreprindere, toți colegii se minunau mai întîi cît de mult am crescut, apoi mă puneau să recit ceva, orice. Pentru că eram un copil ascultător și care nu voiam să dezamăgesc, mă conformam întotdeauna – însă era ca și cum cineva ar fi apăsat un buton, dacă mă porneam, nu mă mai opream din recitat. La început, colegii părinților mei mă ascultau cu încîntare, aveau moaca aia tembelă a adulților extaziați în fața unui copil bine dresat, conform normelor, apoi începeau să se plictisească, îmi întorceau spatele, își frecau nechezolul sau își vedeau de non-treburile lor de întreprindere, iar eu continuam conștiincios să recit una-alta, pînă la ora la care se încheia programul de muncă. Îmi mai amintesc vreuna dintre sutele de poezii și de cîntece învățate pe de rost la vîrsta preșcolară? Nu. M-au ajutat ele la ceva în viața mea de adult? Nu. Eram oare un copil „talentat”? Aș fi meritat un premiu de 120.000 de euro? Mai țin minte că, într-o vacanță de iarnă, o verișoară mai mare care voia să dea la Liceul Pedagogic și-a pus ambiția să mă învețe o poezie cu peste 100 de strofe. Nu era nici „Luceafărul”, nici ceva cu țara sau cu partidul, era doar o banală poezie pentru copii cu „vestitorii primăverii”. Și am învățat pe de rost o sută de strofe, pentru că, în mintea mea de copil, îmi dădeam seama că e un soi de performanță, că aș putea să merg la Olimpiada de recitat poezii, dacă ar fi existat vreuna, și să iau medalia de aur, dacă la gimnastică artistică tot nu eram bună. Sau la o emisiune TV „de talente”, dar nu exista nici așa ceva. Timp de vreo doi ani de atunci, cînd începeam să recit poezia aia, toți adulții o luau la fugă care încotro, am încercat odată să i-o recit și lui Moș Gerilă, credeți-mă că i-a părut nespus de rău că mă întrebase dacă știu vreo poezie. Însă eu nu eram vreun recitator de mare clasă, aveam mici defecte de vorbire pe care patosul interpretării nu le putea compensa. Existau copii vedete și pe vremea aceea, care recitau la „Cîntarea României” sau la emisiunea duminicală Lumea copiilor. Într-o tabără pionierească am cunoscut o fetiță care i-a recitat însuși tovarășului Nicolae Ceaușescu, am privit-o cu o admirație nețărmurită, mi-am dat seama că recitînd poezii poți ajunge departe. 

După 1990, în gimnaziu sau în liceu, am mai învățat pe de rost poezii sau fragmente de proză sporadic, ca să dau „citate” în teze sau pe la Olimpiadele de limba română unde niciodată nu am făcut mare brînză pentru că scriam „din mintea” mea, și nu din comentariile literare care, la rîndul lor, trebuiau învățate pe de rost ca să iei o notă bună. Pentru că aceasta e una dintre marile probleme ale sistemului de educație din România și explică într-un fel și succesul la public al puștiului de 7 ani care a cîștigat la Românii au talent – mimetismul. Faptul că încurajează mai mult capacitatea de a memora decît pe cea de a gîndi, iar o memorie bună e considerată o virtute. E mult mai ușor să înveți niște copii să repete ce au spus alții, să-i transformi în mici maimuțe dresate, decît să-i faci să înțeleagă. A face un copil să înțeleagă înseamnă că trebuie să-l scoți din turmă și să-l tratezi ca pe o individualitate și atunci cînd tu, ca profesor, ai 30 de copii într-o clasă și trebuie să acoperi toată materia, nu e timp pentru așa ceva. Pe mine școala m-a învățat să recit sute de poezii ca un papagal, să citez din clasicii literaturii române, însă nu m-a învățat să țin un discurs, să vorbesc liber în fața unui public, să-mi depășesc timiditatea și să mă exprim cu „cuvintele mele”. La maturitate, am avut nevoie de mulți ani ca să învăț de una singură cum se face, să trec peste crispare și să-mi găsesc o lejeritate atunci cînd mă adresez unui grup de oameni. Și cred că vorbim despre un „defect” al unei întregi generații – de fiecare dată cînd apare cîte o situație în care cineva trebuie să ia cuvîntul, toți se fofilează, „eu nu vorbesc în public”… atunci ne mai miră că avem politicienii pe care îi avem și care nu sînt în stare să lege două cuvinte? Noi sîntem o generație de recitatori, important este să spunem, fără să ne încurcăm,  „poezia”. Pe mine școala m-a învățat table întregi de formule matematice, iar acum nu mai știu să rezolv o ecuație de gradul doi și, în profesia mea, nici n-aș avea nevoie de așa ceva. La ora de geografie, școala m-a învățat toate minele de cupru, de cărbune, de fier, de molibden, cariere de piatră, de marmură, știam să „recit” numele lor și să le arăt pe hartă, la ce mi-a folosit? Cînd m-am documentat pentru un film despre o mină de uraniu, am luat-o de la capăt și, în cîteva luni, am învățat pe teren tot ceea ce trebuia să știu despre minerit. Știam pe de rost anii în care a domnit fiecare domnitor, însă nu am simțit o apropiere față de istorie pentru că nu am înțeles de la nimeni că istoria e, de fapt, o poveste, nu o înșiruire de date. Și tot așa.      

Unul dintre jurați l-a felicitat pe puștiul de 7 ani și i-a spus că e un „mare orator”, creînd o periculoasă confuzie de termeni. Oratoria este arta de a vorbi frumos și convingător în public, nu de a reproduce și interpreta cuvintele altuia, demonstrînd cel mult că ți-ai însușit un exercițiu de actorie. Mi-aș dori ca toți copiii care ies din școala românească să fie niște buni „oratori”, însă din păcate școala continuă să-i deformeze și să-i transforme în niște recitatori. Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.