Doar o plimbare prin cartier

De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier. De fapt, dau ture prin cartier, ca o pisică care își inspectează teritoriul fără să se îndepărteze prea mult de casă. Treptat, plimbarea mea s-a transformat în rutină. „Faceți mișcare? Faceți vreun sport?”, m-a întrebat recent un doctor și m-am simțit rușinată. „Sînt cea mai sedentară persoană pe care o cunoașteți”, am recunoscut eu, deși probabil că am exagerat. „Măcar plimbați-vă! O jumătate de oră în fiecare zi.” Am încredere în doctori, așa că i-am urmat sfatul. Ideea asta de „plimbare” m-a intrigat întotdeauna, pentru că mi se pare o ocupație de pensionari, nu de persoane active și ocupate. Sau o activitate de vacanță. La ce te-ar ajuta o plimbare zilnică, mai ales prin cartierul unde stai de peste 40 de ani și pe care îl cunoști atît de bine? Înțeleg să ieși la alergat, transpiri, slăbești, pui sîngele în mișcare, dar o banală plimbare nu e un timp irosit? Totuși, cuvîntul din limba română e frumos, definiția acțiunii e și mai frumoasă, a te plimba – „a umbla în voie dintr-un loc în altul pentru a te recrea, pentru a lua aer”. Și „a umbla” e un cuvînt fabulos care mă inspiră, în Ardeal toate babele de pe la porți, văzîndu-ne niște străini, nu ne întrebau pe cine sau ce căutăm, ne întrebau: „După ce umblați?”. Dar să lăsăm definițiile și să ne întoarcem la plimbare care presupune, în mod inevitabil, să mergi pe jos. Îmi place să merg pe jos, cînd eram mai tînără visam să merg pe El Camino, o mie și ceva de kilometri pînă la Santiago de Compostela, iar proba sportivă de marș mi se pare singura accesibilă și pentru mine. 

Pentru plimbarea mea de la ora 9 mi-am făcut două trasee pe care le alternez ca să nu mă plictisesc – mai multe, în cartierul meu, nu a fost posibil. Locuiesc aproape de centrul orașului, mi-aș dori, de exemplu, să mă plimb pînă la Piața Romană care se află la doar o jumătate de oră de mers pe jos sau pînă în Parcul Ioanid care e și mai aproape. Însă pînă acolo ar fi o cursă cu obstacole, ar trebui să ocolesc toate mașinile blocate etern în trafic pe Eminescu, să sar peste niște gropi, să traversez niște zone unde mereu „se lucrează” cîte ceva, să mă aplec ca să trec pe sub schele și să mă feresc, mai nou, de trotinete. Așadar o iau pe Ștefan cel Mare, fără nici o plăcere, e un bulevard urît și înțesat de mașini, asurzit de ambulanțe despre care am senzația uneori că se deplasează mereu cu sirena pornită nu pentru că ar avea vreo urgență, doar ca să nu mai stea la stopuri și să fenteze traficul. Însă trotuarele sînt largi, iar la ora aceea puțin aglomerate, pot merge în voie. În mijlocul trotuarului, niște foști edili ai orașului au trîntit o pistă de biciclete pentru că nu aveau unde să o pună în altă parte. E ilegală. Însă bieții bicicliști nu știu și își închipuie că e a lor, pedalează pe ea cu încrîncenare și se uită urît la tine dacă ești pieton și te nimerești pe acolo. Trec pe lîngă un aprozar cu căpșuni din Grecia și o florărie unde, în fiecare dimineață, florăreasa, o țigancă trecută de 60 de ani, cîntă șlagărul optzecist cu „în stație la Lizeanu”. Sînt singurele pete de culoare de pe Ștefan cel Mare. Apoi, trec pe lîngă multe sedii de bancă, farmacii și case de amanet, bulevardul ăsta nu și-a pierdut deloc un aer al anilor ’90, de tranziție. Dintr-o măcelărie vine un miros de cantină – aici se vinde și mîncare gătită, o cumpără toți bătrînii singuri din zonă sau rudele celor internați la Spitalul Colentina de vizavi care nu mai suportă mîncarea infectă de spital. Am luat și eu o dată de acolo – e fără sare și fără gust. Buticurile din zonă, cele care au supraviețuit – prin șpăgi, probabil – dezbuticării Bucureștiului care s-a întîmplat acum vreo zece ani, au dezvoltat un comerț de spital – se vînd aici așternuturi chinezești ieftine, „de unică folosință”, sau suluri de tifon. Spitalul Colentina, deși e înconjurat de o curte mare și verde, mi se pare macabru, un loc în descompunere în care se moare. Poate pentru că am fost la un moment dat înăuntru, într-o secție care se dărîma la propriu pe tine. Nu sînt toate la fel, unele au fost renovate. Traversez bulevardul pe la Parcul Circului, mă plimb un pic pe alee, aici e liniște, mașinile nu huruie, sînt doar parcate, sînt copaci și bănci pe care să stai. Cîțiva oameni își plimbă cîinii, e un spațiu citadin suportabil. Mă întorc spre casă pe cealaltă parte a bulevardului, mă opresc în dreptul unui magazin de pantofi de firmă și de fițe, ca să admir o pereche de saboți, mă întreb nu neapărat dacă mi i-aș permite, ci dacă aș putea să mai merg, la 40 plus, pe asemenea tocuri (între timp, i-am prins la reducere cu 50% și i-am luat, stau tot pe un raft, acasă, la fel ca în vitrină). 

Al doilea traseu de plimbare e total diferit de primul. Merg pe străzile cu case din spatele bulevardelor, străzile breslelor, străzile Oborului care mă poartă încet-încet spre cartierul armenesc. De fapt, sînt străzile pe unde am copilărit, pe unde mă trăgea cu sania taică-miu, Anton, în fiecare iarnă, atunci cînd în București încă mai exista zăpadă. Străzi unde părinții mei au tot căutat case de vînzare, dornici mereu să evadeze din universul socialist al blocurilor de pe Calea Moșilor, dar niciodată nu și le-au permis – uite, era cît p-aci să ne mutăm în casa asta de pe strada Verii sau în cealaltă unde acum e o clinică oftalmologică, am vizitat și casa tip vagon de pe strada Salcîmilor. Aici, orașul are un aer tihnit și pare mai normal, deși oriunde s-a putut demola s-a demolat și s-au construit blocuri mici, dar diforme, catalogate drept „complex rezidențial”, care nu se încadrează în peisaj. Merg pe strada Toamnei și, după ce traversez bulevardul Dacia, aerul de mahala dispare, casele sînt din ce în ce mai fățoase, curțile mai îngrijite, primăvara mai ales poți să respiri, vezi magnolii, glicină și tufe de trandafiri. Restaurantul Nicorești încă are un aer retro, s-a mai deschis o cafenea de hipsteri cu două mese pe trotuar unde două tinere îngîndurate își beau cafeaua și visează la ce vor ele să viseze, un pic mai încolo în fața unei case e un moș care stă tot timpul pe un scăunel, are o barbă albă, de călugăr, și citește orice, de la cărți din colecția „Biblioteca pentru toți“ la pliante de la Kaufland, doar ca să treacă timpul, în aceste dimineți luminoase de mai în care te poți simți nemuritor. Am ajuns să ne salutăm printr-o ușoară înclinare a capului. Pe acest traseu am două prietene din neamul pisicesc – e Grasa care iese din curtea ei plină de verdeață doar ca să mi se frece de picioare și să mă salute, trei minute, ca o divă, care își face apariția cu zgîrcenie pe covorul roșu, și e pisica cea albă care stă cu orele într-o pată de soare și acceptă cu recunoștință orice mîngîiere, orice vorbă bună de la trecători. Sînt pisici fericite. Îmi place scuarul care precedă strada Salcîmilor, are ceva din altă parte, poate spaniol. În mijloc, e un bust al regizorului Alexandru Tatos, trebuie să știi alfabetul Braille ca să pipăi literele de pe soclu și să-ți dai seama cine este. Chiar atît de greu o fi din partea unei primării de sector să rescrie un nume de pe un soclu din piatră? Alături e și blocul unde au trăit Tatos și Amzea Pellea, din fericire există pe frontispiciu cîte o plăcuță pentru fiecare, altfel nimeni n-ar fi știut nimic. Toată această parte de oraș e plină de mari scriitori și artiști morți, îmi dau seama că plimbarea mea matinală e pe urmele pașilor lor și de aici încolo cartierul meu devine, de fapt, unul ficțional. Mă întorc pe Corbeni, care e o stradă minunată, cu case mari, boierești și blocuri interbelice, spre Calea Moșilor, care „ba e lungă, ba e lată” în cărțile mele și-mi dau seama că „plimbarea” de o jumătate de oră recomandată de doctor a devenit cea mai tonică și mai însemnată parte a zilei. Tocmai am depășit cu bine o cumpănă a vieții, continui să mă plimb, să merg, să exist în cartierul meu.