Fără
„Un cappuccino fără cofeină, vă rog!”, îi zic ospătarului, accentuînd cuvîntul „fără”. Oare o fi înțeles? Dacă îmi aduce unul normal? – mă gîndesc și am un mic moment de panică, mai ales că îl observasem pe băiat, părea destul de zăpăcit, încurcase două comenzi și adusese la masa de alături un Pepsi în loc de Coca-Cola. În urmă cu cinci ani, nu-mi puteam imagina viața fără cafea „normală”, eram atît de dependentă încît, dacă nu aveam cafea dimineața, refuzam să mă trezesc. Sau eram în stare să ies din casă în miez de noapte pînă la supermarket, în pijama și în papuci, pentru că uitasem să cumpăr cafea. M-am „lăsat” de cafea nu pentru că mi-aș fi propus așa ceva, ci pentru că, la un moment dat, începuse să-mi facă rău. Pentru marii anxioși, cafeaua e otravă – am citit undeva –, luam două guri și-mi creștea pulsul, mă urcam pe pereți. În primele săptămîni nu mi-a fost ușor deloc, în fiecare dimineață îmi lipsea ceva esențial, mă învîrteam prin casă ca un leu în cușcă sau îmi venea să mă culc la loc, creierul meu era setat pe cafea, apoi am descoperit ceaiul, fresh-urile care avea un efect revigorant fără să-mi dea palpitații. Acum, cafeaua ar putea să nici nu mai existe pentru mine. Însă mă înnebunește mirosul, așa că uneori, cînd ies în oraș, îmi mai iau cîte un cappuccino fără cofeină. Ospătarul mi-l aduce, mă uit la ceașcă cu suspiciune. Iau o gură, e bun, dar parcă inima începe să-mi bată mai tare, mă cuprinde o agitație, aceeași de acum cinci ani care mă obligase să renunț la cafea. Îl chem pe ospătar – băiatul ăsta vrea să mă omoare! Sigur e fărăcofeină? – îl întreb. Sigur! – zice el cu convingere și fac eforturi să-l cred. Mă mai liniștesc, de fapt cuvîntul „fără” pe care l-am tot rostit apăsat e cel care mă calmează și mă face să mă simt în siguranță, în afara oricărui pericol. Îmi beau cafeaua mea inofensivă, un surogat, totuși un gînd nu-mi dă pace – cum de-or reuși să scoată chiar toată cofeina din ea? Nuu, așa ceva e imposibil. Și zbang! – o palpitație, creierul ăsta uman pur și simplu își bate joc de noi.
Am fumat peste douăzeci de ani, mi-a plăcut să fumez la nebunie – ce plăcut, dezvoltasem o complicată relație afectivă cu țigările mele preferate pe care le-am descoperit după ani întregi de căutări, după ce am fumat toate mizeriile, de la „Recordul” ceaușist la țigări obscure precum Monte Carlo sau Kim mentolat, așadar trăiam într-o deplină armonie cu țigările astea pînă acum o lună, cînd am aflat că trebuie să mă las de fumat, bye-bye, love! – mi-au zis toți doctorii, unii dintre ei continuă liniștiți să fumeze și îți spun cu zîmbetul pe buze „Stop fumat!“, îi invidiez la maximum. Dacă renunțarea la cafea a venit cumva de la sine, cea la fumat mi se pare o grea încercare, nu mă pot imagina pe mine, ca personaj în propria mea existență, fără să pufăi ceva, orice, mai ales atunci cînd scriu, e mai mult decît un viciu, e un tabiet care mă face să mă simt bine în pielea mea. Am încercat să citesc celebra carte care „te lasă de fumat” (de fapt, autorul respectiv a devenit un soi de guru care „te face la creier” și îți „vindecă” dependențele și fobiile de orice tip) și am abandonat-o pe la jumătate, pentru că în primul rînd e prost scrisă, nu păcălești un scriitor cu așa ceva. Am casa plină de plasturi, gume de mestecat cu nicotină și coji de semințe, dar mai ales de gadget-uri care te ajută, chipurile, să fumezi mai „sănătos”, pînă la marea renunțare, care îți fac tranziția mai ușoară pînă la acel „fără” irevocabil care mă sperie (dacă pentru cafea mă duceam în miez de noapte la supermarket, pentru țigări m-aș fi dus pînă la capătul pămîntului). Știu deja toate diferențele dintre IQOS și Glo, am ajuns să umblu cu cabluri și baterii externe după mine pentru cîteva fumuri în care nu simt nici o plăcere, fumul „electronic” e dulce și grețos, nu mai ard banii, doar îi încălzesc, fumatul ăsta SF oricum nu mă reprezintă în nici un fel, mi-e dor de țigările cu care m-am obișnuit, iar lăsatul de fumat a devenit un job în sine. Brusc și definitiv! – îmi zic toți marii fumători care s-au lăsat. Urmează povești pe care pur și simplu nu pot să le cred: „Am zis că de mîine nu mai fumez, am pus pachetul plin într-un sertar și acolo a rămas!”. Mă uit la oamenii ăștia cu gură căscată – de unde atîta voință? Eu de ce nu sînt în stare și fac și ce fac ca să tot amîn clipa? Intru într-o tutungerie din asta modernă ca să mai pufăi ceva care să păcălească sevrajul, mă gîndesc să încerc și cu o minivapă, o puștoaică din fața mea cere trei – cu kiwi, cu căpșuni și cu ciocolată. Nu mai înțeleg nimic – ori fumăm ori mîncăm acadele? „Vreți fără nicotină?”, mă întreabă vînzătoarea. Păi, fără nicotină ce sens mai are?
Cafea fără cofeină, țigară fără nicotină și... bere fără alcool. E ceva ciudat cu berea asta – îmi zic. E acră, sălcie și nu mă amețește, ba dimpotrivă, pe măsură ce beau din ea, mă simt tot mai lucidă. Apoi mi-am amintit că mi-am luat o bere fără alcool. Multă vreme nici n-am înțeles conceptul – rolul oricărei beri, mai ales vara, cînd e cald, este să îți țină de sete și să te binedispună. Așadar, beau o bere și sînt din ce în ce mai posacă. Totuși, dacă ești nevoit „să te lași” și de bere, creierul poate din nou să te ajute, căci doar de asta există efectul placebo, poate să te convingă că bei o bere „adevărată”. Cred că nu sînt singura care s-a „pilit” din bere fără alcool doar pentru că a stat la masă cu oameni veseli care beau bere normală. Și pentru că vine un moment în care trebuie să o iei mai ușor cu toate, am început să accept și berea fără alcool. Cu vinul e o altă poveste. Dincolo de gust și de stare, e o întreagă cultură aici, de mii de ani, e inspirație și liant social. Am băut și vin fără alcool, nu e rău, are gust de strugure, te poți păcăli cu el pînă la un punct, e „funcțional”. Totuși, are și o tristețe – orice imitație a unei stări autentice e tristă.
Am un prieten, om cu inițiativă și foarte ocupat care se laudă că nu are nici un viciu și își comandă un al doilea desert la restaurant, nu a putut să se hotărască doar la unul. Ce să fie – mousse de ciocolată sau tartă cu căpșuni? Omul nu vrea să recunoască, dar e dependent de zahăr, întreagă lui stare de spirit se schimbă cînd ia o lingurița din mousse-ul de ciocolată, se destinde la față, aș zice că devine un om mai bun, mai fericit. O altă prietenă, în drumul cu mașina spre cel mai îndepărtat oraș din Ardeal, face un ocol de peste o oră prin Brașov pentru că i s-a pus ei pata să mănînce nu știu ce cremșnit, la o cofetărie. Așa cum mă gîndesc eu la țigările mele, așa se gîndește fata asta la cremșnit, i s-a înfipt pur și simplu în creier. Dependența de zahăr e cea mai parșivă dintre toată, mai ales că zahărul există într-o formă sau alta pe mai toate etichetele produselor din supermarket. Și în toate produsele fast-food, nu-i de mirare că ne plac, mîncăm și vrem tot mai mult. Însă despre dependența de zahăr nu se prea vorbește în societate, nu există campanii „fără zahăr”, iar variantele de dulciuri decente „fără” sînt puține (și, fie vorba între noi, cei mai mulți dintre îndulcitori sînt oribili, ca fumul țigărilor electronice). În fine, în general zahărul e acceptat de comun acord și aplaudat, că doar n-o să-i spui unei prietene sau copilului „Te scot la cofetărie, la o prăjitură cu steviol?”.
„Toate astea nu sînt decît niște proptele! Dependențele...”, îmi zice un alt prieten care tinde spre modul acela de viață ideal, de o curățenie și o sobrietate exemplare, corpul e un templu etc. Pînă pe la 40 de ani a fost un om de viață, mare băutor și fumător, și dintr-odată s-a lăsat de toate. Acum trăiește de ani buni ca un ascet, și-a pierdut tot simțul umorului, dar are o disciplină de invidiat, mă mir că mai mănîncă și că mai respiră, probabil că există și viață fără hrană sau viață fără aer. Sau chiar și viață fără viață. Pînă să ajungem acolo, trăim în societatea lui „fără”, în care ne propunem să fim nemuritori. Și în care produsul perfect pentru consum uman ar trebui să arate așa: fără alcool, fără nicotină, low carb, dietetic, fără cofeină, fără colesterol, fără gluten, fără lactoză, fără proteine din lapte, fără ou, fără semințe oleaginoase, fără zahăr, sărac în fructoză, sărac în grăsimi nesănătoase, sărac în proteine, fără sare. Eventual, vegan.
