Cîteva aventuri în Albania și Grecia (ultimul episod) – cazări, prețuri, oameni, plăceri și neplăceri
După ce anul trecut am petrecut o lună în Albania, cu o bursă literară, anul acesta ne-am propus un itinerar de vacanță, de această dată cu mașina, deci un road-trip care să includă zona Korçë și Moscopole – faimosul oraș al aromânilor din care au mai rămas doar cîteva vestigii – și cîteva zile pe litoralul albanez, plus două opriri în Grecia. Nu am făcut rezervări înainte, tocmai pentru a fi cît mai spontani și mai flexibili, însă de mai multe ori socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe drum.
Homeleși pe litoralul albanez și o mare decentă
Așadar, după ce am străbătut toți munții Albaniei și am făcut 200 de kilometri în cinci ore, pe drumuri imposibile, iată-ne ajunși la malul Mării Ionice, cu intenția de petrece aici ultimele zile din călătoria noastră. Nici de data asta nu rezervaserăm nimic înainte, însă nu mă îngrijoram prea tare, cu un an în urmă, în plin sezon, găsisem în ultima clipă locuri de cazare mai mult decît decente pe booking.com, cum ar fi un hotel chiar la malul mării, în Sarandë, cu 60 de euro pe noapte. Nu știu ce s-a întîmplat între timp și cum de a reușit Albania anul acesta să depășească multe alte țări europene printre care și România în ceea ce privește numărul de turiști străini, însă litoralul lor, care nu e deloc mic ca întindere, era plin pînă la refuz. Am avut senzația unei invazii. Poate au știut cum să-și facă reclamă, pozele photoshopate cu riviera albaneză arată idilic, sînt exact ceea ce ne închipuiam și noi că vom găsi aici – plaje sălbatice și oarecum pustii, golfuri cu apă limpede, sate cu case albe din piatră cocoțate pe munte, liniște, natură. Aiurea! Poate că o fi și așa, însă nu în luna august. Ajungem în satul Borsch și nimerim pe o plajă lungă, dar îngustă, înțesată de oameni, umbrele, șezlonguri, abia dacă văd marea printre corpuri, mîini și picioare care se agită ca la manifestație, beach bar lîngă beach bar, niște coșmelii cu un aer rustic, ne oprim la unul dintre ele ca să simțim atmosfera și să ne uităm un pic pe booking. Nu prea găsim nimic sub 100 de euro, poate doar un cort în camping care și ăla e 30, prețuri de Italia de peste mare și oricum ne dăm seama din prima că nu ne place aici. În sat s-au construit haotic tot felul de stabilimente pentru turiști care par neterminate și kitsch, astea sînt „vilele” cu prețuri exagerate, locul nu pare sălbatic, mai degrabă neîngrijit, maidane, buruieni și gunoaie, o mică mahala la malul mării. Ne urcăm în mașină ca să vizităm un stabiliment din ăsta care pare să aibă camere libere, însă rămînem blocați pe faleza din pămînt unde sînt zeci de mașini cu oameni care vin și pleacă de la plajă, unii întorc, alții dau cu spatele, unii nimeresc în șanț, se turează motoare, claxoane, gropi și denivelări, se ridică praful. OK, la Borsch e atît de rustic încît nu s-a inventat încă asfaltul. Vedem locul respectiv, nici nu mai îndrăznim să întrebăm nimic, e un soi de hambar care adăpostește niște camere la ferestrele cărora flutură prosoape întinse la uscat. Deja să lasă seara. „Parcă văd că dormim în mașină”, rîde I., dar nu e rîsul lui. Hotărîm să mergem într-un oraș mai mare unde să luăm o cameră la un hotel, orice hotel, iar a doua zi, mai odihniți, să stabilim ce vom face mai departe. Cel mai apropiat oraș e Sarandë, la vreo 40 de minute, oraș mare și turistic, e imposibil să nu găsim ceva, deși pe site și aici totul pare cam full. Pe drum chiar fac o rezervare: un apartament, 80 de euro și e în vîrful dealului. După zece minute ne sună proprietarul: nu veniți, ne pare rău, dar tocmai azi ni s-a spart o țeavă și nu avem apă, nu putem să vă primim, anulați rezervarea. Am aceeași senzație neplăcută de overbooked de la cursele de avion low-cost – știți, avem o problemă și s-ar putea să nu zburați astăzi, dar mai așteptați, poate se rezolvă, mi s-a întîmplat o dată la Roma. Anulez rezervarea, totuși ne îndreptăm spre locul respectiv pe care l-am pus pe GPS, cine știe, poate se răzgîndesc oamenii ăia sau repară țeava. E noapte, sîntem într-un oraș necunoscut unde se merge bară la bară. Caut cu frenezie pe site, au mai rămas doar hoteluri cu 200, 300 de euro, ce prețuri sînt astea? Unde sîntem? Oare nu în Albania? Îmi dau seama că ne învîrtim în cerc pe cîteva străzi, toți turiștii din oraș au ieșit la plimbarea de seară, în special cu mașini de fițe, ca să le afișeze, alții se revarsă pe trotuare în mulțimi compacte, unii urlă, alții se ceartă, muzica urlă și ea și nu găsim nici măcar un loc de parcare unde să ne tragem sufletul și să ne gîndim la ce e de făcut, mereu sîntem presați din spate să înaintăm în convoi, sensuri unice, străzi în pantă, nimerim într-o fundătură și ne oprim. Nu vom mai ieși în veci de aici decît cu spatele. Sîntem atît de obosiți încît nici măcar nu mai putem să ne certăm și noi, așa cum ar face orice cuplu normal într-o astfel de situație. Lăsăm mașina într-o dungă, ne așezăm pe o bordură, pe strada care se înfundă e întuneric beznă, jos, undeva departe, se văd luminițele vapoarelor de pe mare, scot din portbagaj niște vin cald, am și tirbușon, deschid sticla și gîlgîim din ea. „Eu mai departe nu merg!”, zice I. „Și nici 300 de euro pe un hotel din Sarandë ăsta nu dau.” Ar mai fi o soluție, zic eu. Sîntem aproape de Ksamil, altă stațiune, dar asta e chiar ultima fiță în materie de mare albaneză, Maldivele din Albania, apă mai mult decît turcoaz etc. Caut pe booking și se pare că am noroc: cameră liberă, 60 de euro. Rezerv, scoatem cu nervi mașina din fundătură și o pornim. Pe drum, mă sună proprietarul, ăsta măcar e un om cinstit – că să nu venim, au venit alții înaintea noastră și au dat camera, au „uitat” să o scoată de pe booking, îi pare rău. Dar sîntem deja în Ksamil care la prima impresie e un soi de Vama Veche mai decrepită. Iau inițiativa și intru într-o chestie care se cheamă „family hotel”. Mă întîmpină un albanez tînăr și șmecher. Aveți camere libere cumva? Păi, am avea una, dar așteptăm pe alții, dacă nu o vor ăia, v-o dau vouă. Perfect, așteptăm și noi, ne dăm seama că n-am mîncat nimic de dimineață, albanezul înfulecă niște mici de-ai lor. Vin „ăia”, sînt niște francezi, intră femeia în cameră și iese țipînd la bărbat-su în franceză (noroc că înțeleg cîte ceva): „Mi-ai zis că mă duci la un hotel, cum să dau 100 de euro pe mizeria asta?”. Albanezul ne zîmbește și „traduce” apoi în engleză: „Nu le dau camera, voiau să stea șapte oameni în ea... niște nesimțiți!”. Și îmi înmînează solemn cheia. Cînd deschid ușa, cade clanța. Camera însă se dovedește a fi un mic apartament, măcar e funcțional și curat. Mici din ăia mai aveți? – întreb. Nu, că am închis bucătăria, dar mergeți la vecinii noștri ca să mîncați. Mîncăm bine, ca oriunde în Albania, un risotto cu fructe de mare ca la mama lui, adică în Italia de peste mare. E miezul nopții. Ne trezim la 7, în camera de alături o gagică urlă la partenerul ei într-o limbă necunoscută și îl tot face „golan”. Am neplăcuta senzație că pe litoralul albanez în plin sezon toată lumea se ceartă. Nici măcar nu mai am curiozitatea să văd „Maldivele”, plaja celebră din Ksamil, schimbăm ultimii bani albanezi în euro și, oricît aș iubi eu Albania, fugim în mod rușinos în Grecia, granița e la 30 de kilometri. La ieșirea din Ksamil e o coadă imensă pe sensul opus, îmi dau seama că sînt băieții care se plimbau cu o seară în urmă cu mașini de fițe prin Sarandë, iar acum vin la plajă la „Maldive”.
Pe autostrada grecească, rezerv o cameră la întîmplare la Agia Triada, lîngă Salonic, experiența albaneză cere un pic de odihnă. Primesc imediat un mesaj – să vezi că și ăstora li s-a spart o țeavă, mă sperii eu. Nu, ne urează bun venit și ne întreabă ora sosirii. Camera costă 50 de euro pe noapte, e într-un hotel cochet, are o terasă cu vedere la mare, văd marea dimineață chiar din pat. Locul este o surpriză plăcută, exact ceea ce numesc eu o mare decentă, plajă puțin aglomerată, cu nisip, o faleză lungă, amenajată cu bun gust și asfaltată, desigur, market cu de toate la doi pași, taverne, la una dintre ele seara cupluri trecute de 60 de ani dansează, însă la miezul nopții e o liniște reconfortantă, doar valurile, Salonicul se vede în zare, se poate merge cu barca dacă ai chef să-l vizitezi. Nu sînt mașini blocate în ambuteiaje, nu claxonează și nu se ceartă nimeni. Încep să înțeleg obsesia noastră națională pentru Grecia (v-am zis, sînt cam nedusă în Grecia), aș sta aici încă o săptămînă, dar vacanța noastră s-a terminat.