Vizite scurte

Nu prea merg în vizită, dacă vreau să mă văd cu cineva prefer să o fac în oraș, pe un teren neutru, la o cîrciumă, terasă, cafenea. În comunism, vizitele erau foarte la modă, toată lumea mergea în vizită pentru că nu prea aveai unde să ieși și oricum toți ospătarii te dădeau afară din restaurant la ora zece – se stingeau luminile din local, se ridicau scaunele pe mese, un semn clar că trebuie să pleci acasă. Așa că localurile erau, de fapt, sufrageriile prietenilor, mergeai în vizită cu un interes, pentru că nu se găseau de nici unele, însă un prieten avea salam de Sibiu, altul șuncă de Praga sau cafea naturală, ștabii aveau whisky. Iar vizitele în sine aveau ceva subversiv, de pildă puteai să spui bancuri cu Ceaușescu sau povești deșucheate între cei patru pereți ai cuiva. Acum nu le prea mai văd rostul, deși ele există de cînd lumea. „Treci pe la mine sîmbătă!“ are ceva de modă veche. Oamenii acum sînt mai deschiși spre exterior decît spre interiorul unde oricum își petrec o mare parte din viață – acolo dorm, se trezesc, spală rufe, gătesc, își consumă micile drame, de ce ar mai invita niște străini să-i asiste? Pentru că unora le place să fie gazde, așa cum altora le place să fie musafiri. E un mic balet social, poți să-l accepți sau nu. Vizita înseamnă în primul rînd curtoazie, un set de norme, de pildă nu poți să te ridici de pe scaun și să pleci oricînd, așa cum o poți face la cîrciumă. 

Prietenul meu avea un amic care se înființa la noi acasă și nu se mai dădea dus. Omul nu locuia în București și de fiecare dată, ca să nu vină cu mîna goală, că nu se face, aducea un vin „excepțional” într-un pet de doi litri, natural și bio, responsabil pentru multe dureri de cap, din satul lui din Moldova. Om de bun-simț, de altfel, dar vorbă-lungă și grozav de plicticos. S-a prins la primele două vizite că nu bea nimeni din vinul de buturugă în afară de el, însă plasarea vinului era, de fapt, strategică – îl bea el singur și nu pleca acasă pînă cînd nu se termina. Vă dați seama cam cît îi ia unui om care nu e un mare băutor să termine doi litri de vin? Secole. La început, am încercat să fiu o gazdă bună – am alăturat vinului moldovenesc mici gustări, sandviciuri, m-am eschivat cînd tot încerca să-mi toarne în pahar, explicînd că prefer vinul mai „comercial”, de la supermarket. Apoi mi-am petrecut seri lungi uitîndu-mă plină de speranță la cît de mult scade nivelul de vin din bidonul de doi litri și dorindu-mi ca pe om să-l apuce somnul, pîntecăraia, depresia sau orice altceva, ca să plece în sfîrșit în treaba lui. Ei bine, nu pleca. Se înșuruba atît de bine în scaunul pe care eu, în calitate de gazdă, îl pusesem la dispoziție, încît nu mai putea fi deșurubat de acolo. Treptat, am renunțat și la atribuțiile de gazdă, iar cînd se anunța domnul cu vinul, cu mult entuziasm – pentru că nu ne mai văzuserăm de mult, nu-i așa? –, preferam să-mi găsesc o treabă urgentă și să plec de acasă. De altfel, de-a lungul timpului, am avut probleme cu vizitele amicilor moldoveni a căror ședere se poate prelungi lejer peste noapte – chiar dacă nu ai paturi unde să-i culci, vor găsi ei o soluție –, mai puțin cu cele ale ardelenilor care sînt de-o strictețe remarcabilă, poate după model austro-ungar. Și mai ales sînt vizite anunțate înainte, nu ca în cazul prietenului nostru bonom moldovean care suna: „Sînt la poartă!”, bălăngănindu-și vinul în plasă, de nu mai apucam nici să ne tragem nădragii pe noi. Însă acasă la ardeleni te simți musafir în permanență și trebuie să faci față unui întreg protocol. La început, bei un aperitiv – o țuică, o vișinată, tata-mare de la Cluj îl turna în păhăruțele mici, ca pentru păpuși, „Atît!”, zicea după a doua tură și punea sticla la loc în debara, ca să-i ajungă și pentru alți musafiri. Abia apoi te pui la masă și e musai să lauzi ciorba și sarmalele, deși gazda se va scuza și văicări că „de data asta nu mi-au ieșit atît de bune!”, însă totul face parte din ritual. Nu ai voie să refuzi nimic, jignești gazda, masa e pretext de socializare, desigur, după masă e de preferat să n-o mai întinzi prea mult și să te gîndești la plecare. Dacă nu mai poți prăjitură, va trebui să o iei la pachet (gazda s-a trezit la cinci ca să o coacă pentru tine sau, în cel mai rău caz, a cumpărat-o de la nu știu ce cofetărie faimoasă). Dacă ai venit cu o treabă, îți vei da seama abia pe drumul spre casă că nu ai rezolvat-o, de fapt ai și uitat de ea, așa că e obligatoriu să-i inviți la rîndul tău pe oamenii ăia în săptămîna următoare. 

Încerc să scurtez vizitele cît de mult pot ca să nu „deranjez”, o vizită decentă nu durează mai mult de două-trei ore. Însă nici mai puțin, ești la om acasă, nu la hotel – trebuie să-i admiri casa, grădina, mobila, carpetele sau bibliotecă –, în funcție de cît de intelectuală e gazda. În fond, orice vizită e o scurtă călătorie prin viața unui om care de multe ori ți-e străin și orice casă e mai mult sau mai puțin un sanctuar. Vizitele presupun o mai mare intimitate decît întîlnirile în oraș, îi intri omului în baie, arunci fără să vrei o privire în dormitor, ești într-un fel un intrus. Spre deosebire de amicul nostru moldovean, eu aștept semne subtile din partea gazdei ca să-mi dau seama cînd e timpul să plec, de obicei ele încep să apară după ce se termină tratațiile și vinul sau cînd conversația începe să lîncezească. Dacă gazda cască discret, sînt deja la ușă. 

Cum rămîne însă cu vizitele de familie? Cît timp e bine să ni-l petrecem cu rudele, cu frații, chiar și cu părinții în momentul în care avem vieți separate? Vă spun eu din proprie experiență – trei zile. E timpul ideal pentru o astfel de vizită. O zi e prea puțin, toată ziua aceea va fi confiscată de o bucurie sinceră a revederii, într-o zi se umplu niște goluri și regăsești o familiaritate pe care o credeai uitată. Apoi, intri treptat în ritmul casei, descoperi că oamenii aceia, care îți sînt uneori foarte apropiați și care te-au așteptat cu drag, își au tabieturile lor. După trei zile, apare senzația că într-un fel „deranjezi” – ți-au cedat dormitorul cel mai bun, ți-au dat prosop, ai surprins o privire ușor reprobabilă pentru că n-ai șters bine apa din baie după ce ai făcut duș sau pentru că ai mutat un anumit obiect de la locul lui, s-au trezit mai devreme ca să-ți facă ție micul dejun sau te-au așteptat pînă tîrziu pentru că te-ai întîlnit cu vreun prieten din copilărie în oraș. În fața televizorului, începe o luptă tăcută pentru telecomandă – nu poți explica de ce ție nu-ți place serialul lor preferat, de ce nu te uiți la știri la Antena 3, de ce nu te uiți în general la știri sau la nu știu ce show de divertisment, dar pentru că ești în vizită te simți obligat să te uiți și să comentezi de bine despre oamenii ăia de pe ecran pe care nu-i cunoști. După a treia zi, ei se simt obligați să-ți schimbe așternuturile și prosopul și îți zic răspicat să ștergi apa din baie, de pe pardoseală, după ce ai făcut duș. Deși tu ai șters-o. După a treia zi, treptat apar animozități, apoi certurile și o vizită plăcută, de curtoazie, poate degenera într-un scandal. Ați observat că cele mai multe dintre familiile de români se ceartă în mod ritualic la reuniunile clasice de sărbători? La acele vizite interminabile, stropite din belșug și cu alcool care contribuie din plin la declanșarea certurilor? Certurile astea iscate din nimic de obicei au în spate un istoric, un trecut comun, zgîndărești niște demoni, căci orice familie își are demonii săi. Reproșuri, lucruri care au rămas nespuse, nerezolvate. În trei zile, nu ai timp să le spui, așa că după trei zile cel mai bine e să-ți iei geamantanul și să pleci, să-și vadă fiecare de viața lui. 

Vizitele părinților la tine acasă, dacă durează mai mult de trei zile, tind să se transforme într-o curățenie generală – mama mereu va găsi ceva de mutat, de schimbat, de șters, de spălat, iar tatăl va găsi ceva de meșterit – după ce ei vor pleca, timp de mai multe săptămîni, nu-ți vei găsi lucrurile și te vei simți într-o casă străină, îi vei suna ca să întrebi dacă nu au văzut nu știu ce tigaie, iar ei îți vor răspunde cu precizie – da, există, dar în cu totul altă parte decît era inițial sau, în cel mai rău caz, la coșul de gunoi, „hai, mă, mamă, că era veche!”.