Liceul – o instituție
Cînd am dat admitere la liceu, acum vreo 25 de ani (cînd au trecut?), m-am lovit de primul mare paradox din viața mea de adolescentă, un mini-adult, în fond. Și de prima mare dezamăgire. Am ales, la sugestia părinților și a profesorilor din gimnaziu, un liceu de top din București cu un profil principal de matematică-fizică (pe atunci nu exista faimosul profil mate-info, căci „info” era reprezentată de niște computere arhaice, nimeni nu știa ce presupune materia asta enigmatică). Nu mă omoram nici după matematică, nici după fizică (însă nici nu le uram), dar am înțeles că toate liceele de top din oraș, precum „Sava“, „Lazăr“ sau „Mihai Viteazul“, aveau acest profil în prim-plan, acolo mergeau toți copiii „buni”, iar la filologie ajungeau doar elevii care „nu aveau suficient creier” pentru mate-fizică, că „ăsta e viitorul”, mi s-a spus. Și pentru că nu voiam să mă prezint prost în fața viitorului și nici să-mi petrec cei patru ani de liceu alături de niște colegi cu minte puțină, am făcut meditații la matematică (așa cum se face și acum) ca să intru la profilul dorit, unde se intra cu o medie de peste 9.50, așadar stres mare pentru niște bieți copii de 14 ani, cu departajări la sutimi (ca și acum). La liceele de top existau, desigur, și niște clase amărîte de filologie, însă aici ajungeai „prin alunecare”, dacă nu aveai medie de mate-fizică. Paradoxul era următorul: dacă erai brici la mate și luai 10 la examen, dar erai slab la română și căpătai un 6 sau un 7, nimereai la clasa de limbi străine sau în cel mai bun caz la chimie-biologie. I s-a întîmplat celui mai bun prieten al meu din gimnaziu, astăzi lucrează de mulți ani în IT, are firma lui proprie și cîștigă de zece ori mai mult decît mine. Eu am intrat, însă, la mate-fizică și un an întreg am făcut mișto de Ionuț că se chinuie la chimie-biologie, în timp ce mă rugam de el să mă ajute la tema de la mate, căci din matematica liceului meu de top nu mai pricepeam nimic. Profii lucrau la clasă exclusiv cu marile „valori”, copii de olimpiadă, iar noi, cei mai puțini dotați, formam o gloată amorfă care împușca cinciul. Mi-am găsit alte debușeuri și cumva adevărata menire, am participat la concursuri de literatură pentru liceeni, puține pe atunci, și am supraviețuit cu greu celor patru ani de liceu care au fost cumpliți, deși mi se promisese că va fi cea mai frumoasă perioadă din viață. La Bac, m-am lovit de un al doilea paradox – am luat 8 la română pentru că am scris „din mintea mea” o analiză literară, în timp ce colegii care învățaseră pe de rost comentariile literare dictate de profesor au luat 10.
Așadar, au trecut 25 de ani, un sfert de secol, de la întîmplările povestite mai sus și care apar și în alte variante în paginile Dosarului de față, iar întrebarea este: în ce măsură s-au schimbat lucrurile? Mai există astfel de paradoxuri? A devenit cumva liceul o instituție care să-i pregătească pe adolescenții de acum în mod real pentru viață? Care să le oferă un minimum de cultură generală? Formează această instituție caractere? Avem profesori de liceu dedicați, cu vocație? Ce reprezintă pentru copiii de astăzi anii de liceu? Dar pentru părinții lor? Poate că nu întîmplător, însă neprogramat, Dosarul apare în timpul celei mai importante greve a profesorilor din ultimul deceniu, iar principala revendicare este aceea de a avea salarii decente, adecvate vremurilor în care trăim. Pentru că un salariu decent reprezintă și o formă de respect care li se acordă din partea statului român. Însă, dincolo de salarii, vor reuși ei să schimbe sistemul? (Adina Popescu)
