Cîteva aventuri în Albania și Grecia (episodul 3) – cazări, prețuri, oameni, plăceri și neplăceri –

După ce anul trecut am petrecut o lună în Albania, cu o bursă literară, anul acesta ne-am propus un itinerar de vacanță, de această dată cu mașina, deci un road-trip care să includă zona Korçë și Moscopole – faimosul oraș al aromânilor din care au mai rămas doar cîteva vestigii – și cîteva zile pe litoralul albanez, plus două opriri în Grecia. Nu am făcut rezervări înainte, tocmai pentru a fi cît mai spontani și mai flexibili, însă de mai multe ori socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe drum. 

Moscopole

Anul trecut petrecusem la Moscopole doar cîteva ore, un timp insuficient ca să simți ceva din atmosfera locului, așa că mi-a dorit să revin. Ne-am propus să stăm două zile, pînă la urmă am stat patru, la pensiunea unui albanez, om la locul lui și de bun-simț care știa aproape întreaga componență a echipei noastre de fotbal, generația de aur. „Vă cheamă Popescu? Exact ca pe Gică Popescu, fotbalistul!”, a exclamat el fericit cînd i-am dat actul de identitate ca să preia datele pentru cazare. Omul își deschisese pensiunea și restaurantul de puțină vreme, erau amplasate într-un capăt al satului, o liniște absolută era tulburată doar de talăngile cailor care pășteau liber pe costișa înierbată a muntelui. Ne-a lăsat să ne alegem camera, vreo trei erau libere. Am aflat că a trebuit să lucreze 26 de ani în Grecia, tot în turism, ca să reușească să strîngă bani și să înceapă o afacere proprie. Ne-am dat seamă că e un om cinstit – doar în țări corupte și sărace precum Albania și România, un cetățean obișnuit e nevoit să muncească o viață întreagă pe la străini ca la final să se întoarcă și să muncească și pentru sine. Ce am remarcat în Albania și la prima mea vizită: aproape toți copiii, indiferent de vîrstă, își ajută părinții în mica lor afacere, probabil în ideea că o vor prelua într-o zi. În România nu există aceeași mentalitate, copiii antreprenorilor sînt hiperprotejați, „Noi muncim pentru voi ca să vă plătim mai departe școlile și să aveți un viitor mai bun decît noi!”. Mulți români își cresc copiii ca să plece din țară nu ca să rămînă. Proprietarul pensiunii avea doi băieți, unul de 14 ani și al doilea de 9, amîndoi foarte atenți la detalii și la dorințele clienților, îndeplineau fără să li se pară o corvoadă sarcini mărunte, de la aranjatul meselor și servit pînă la căratul bagajelor. 

Foarte pe scurt despre Moscopole: a fost cel mai mare centru comercial al aromânilor din Balcani, în anii lui de glorie de la finalul secolului al XVIII-lea avea 60.000 de locuitori (al doilea oraș după Constantinopol), multe manufacturi, 70 de biserici, bănci, o tipografie și chiar și o academie. În 1788, orașul a fost aproape complet distrus de trupele lui Ali Pașa, iar locuitorii săi aromâni s-au risipit în întreaga peninsulă, stabilindu-se ulterior în Grecia, Serbia, Bulgaria sau România. În zilele noastre, din vechiul oraș nu au mai rămas decît cîteva vestigii, în rest Moscopole este un sat turistic de munte cu puțin peste 1.000 de locuitori, cu case și garduri din piatră, curți pline de vegetație, dar și un loc de pelerinaj al aromânilor de pretutindeni. Se construiește puțin, respectînd arhitectura tradițională, nu vei vedea trîntite aici vile roz cu termopane, cum se întîmplă în Maramureș, din păcate. Satul are un spirit al lui, din afara acestei lumi sau mai degrabă de dincolo de ea, simți toată încărcătura sa istorică, dar și ritmul tihnit al vieții de la țară.

La cea mai populară tavernă, care se numește chiar Moscopole, iar în zilele de week-end devine neîncăpătoare, se strîng toate neamurile (inclusiv cel pisicesc) ca să mănînce împreună, am întîlnit un grup mare de albanezi care vorbeau despre orașe precum Iași sau Tîrgu Mureș, nu am priceput ce treabă aveau cu ele, francezi, un cuplu în vîrstă de elvețieni, o familie de ucraineni. Am mîncat coaste de miel și porc „la bidon” (gătit lent pînă cînd carnea se desprinde de pe oase), o variantă de petulla – o plăcintă din clătite cu brînză, stropită din belșug cu unt și usturoi –, am băut vin și ne-am bucurat de senzația de pace, o stare de bine care ne învăluia pe toți, de parcă lumea exterioară, cu toate problemele și răutățile ei, nici n-ar mai fi existat. La un moment dat, s-a pornit o ploaie de vară grozavă, toți s-au adăpostit rapid de pe terasă în interior, mai puțin cuplul de elvețieni care au continuat să mănînce în ploaie, imperturbabili, au ros fiecare oscior pînă la capăt.   

Cînd alegi drumul cel prost...

De la Korçë pînă în sudul litoralului albanez sînt doar vreo 200 de kilometri și ai două variante de drum – un drum cumva logic care șerpuiește prin munți prin sud, trecînd prin pitorescul orășel Përmet, și un drum ilogic și mai lung care urcă destul de mult spre nord, ca mai apoi să coboare în sud. GPS-ul ni-l indica pe acesta din urmă. Apoi am înțeles că drumul din sud e prost, dar văzuserăm destule drumuri proaste în România la viața noastră, așa că ne-am întrebat: cît de prost poate să fie? Proprietarul pensiunii de la Moscopole ne-a asigurat că e, totuși, un drum practicabil și că el, de fiecare dată cînd merge spre sud, o ia pe acolo, așa că am prins curaj. 

Cîteva cuvinte despre trafic, pentru că mulți spun că e o aventură să conduci în Albania. Obsesia națională se numește Mercedes, conduci un Mercedes, indiferent de cît de rablă este, ai parte în trafic de „respekt”, presupun că sînt și mii și mii de mecanici auto care repară cu sîrg mașini Mercedes. Celelalte mașini nu prea contează. Se acordă prioritate, dar cam în silă. Solidaritatea între șoferi e spre zero, vrei „să te bagi”, nu te lasă nimeni. Albanezul (ca și românul, de altfel), dacă are treabă la farmacie, își parchează mașina eventual chiar în farmacie, o lasă pe avarii și își face treaba. E bine să ai mereu un plin făcut pentru că nu se știe cînd vei da peste o benzinărie decentă, ca să nu faci pana prostului te vei mulțumi cu o pompă stingheră din mijlocul cîmpului unde un nene plictisit îți umple rezervorul, vei plăti în moneda locală sau în euro.

Așadar, drumul cel prost s-a dovedit impecabil și proaspăt refăcut vreo 20 de kilometri, ne-am zis: am început bine! Apoi a început să se strice progresiv, cîteva petice și denivelări la început, am continuat să mergem cu încredere – ăsta e drum prost?! –, arăta ca un drum județean de pe la noi, apoi a început să dispară asfaltul mai întîi pe porțiuni mici, apoi pe porțiuni mai mari. Ne-am zis: nu are cum să o țină tot așa, dar ne neliniștea faptul că ne apropiam de niște munți, iar drumul era destul de pustiu, doar noi și niște cicliști. Am înaintat cu 30 la oră, am străbătut păduri, am urcat un alt deal și am coborît o altă vale, pînă cînd ne-am oprit, căci șoseaua se terminase – în fața noastră se întindea un drum de pămînt, iar un excavator muta pămîntul ăla dintr-o parte în alta. Drum în lucru, uite că măcar se chinuie să-l facă! – ne-am zis, am stat vreo 20 de minute pînă cînd am reușit să ne strecurăm între excavator și peretele stîncos al muntelui. De la localitatea Leskovik mai încolo, spre Përmet, drumul nostru se transforma într-un soi de cărăruie cu macadam care urca în serpentine prin munți, un fel de brînă a caprelor pentru mașini. Dispăruseră și cicliștii, nu mai eram decît noi, stînci și hăuri, dar o sălbăticie și o frumusețe de nedescris. Cînd am văzut pe GPS că următorii 30 de kilometri îi vom face în 50 de minute, am zis că se îngroașă treaba, dar era prea tîrziu să ne întoarcem. Am continuat să mergem cu 5 la oră, ne-am întînit cu un singur neamț cu un van, el urca, noi deja coboram, l-am zărit la volan cu ochii cît cepele... și sincer vă zic nu am văzut niciodată pînă acum neamț cu ochii cît cepele, ei nu se sperie chiar atît de ușor. Am răsuflat ușurați doar cînd am dat din nou de asfalt, ceva mai la vale. Ce a fost mai greu trecuse (am înțeles că exista și o variantă ocolitoare mai decentă, dar de unde să știm?). Drumul, de data aceasta asfaltat, a continuat să traverseze alți munți, la fel de spectaculoși, deja ne obișnuiserăm, „Vezi muntele ăla din zare? O să-l trecem și pe ăla!”. Nouă munți și nouă văi, ca-n basmele românești, peisaje năucitoare, vertij de la atîtea serpentine, pînă cînd, după aproape cinci ore, parcă doi munți se dau la o parte ca o cortină ca să vedem o întindere albastră, un cer răsturnat – în sfîrșit, marea. Și nu există fericire mai mare decît cea de a ajunge la mare după un asemenea drum. Totuși, parcă se zărește următorul munte, în depărtare, dincolo de mare. „Îl trecem și pe ăla, nu-i așa?”, oftează I. „Nu cred, e insula Corfu!”