Cinema „Miorița” și ecranele din viața noastră

Era cinematograful nostru de cartier, pe Moșilor, la intersecția cu bulevardul Republicii, dincolo de el se sfîrșea cartierul și începea centrul. Mai ales la final de săptămînă, era populat îndeosebi de elevii școlii noastre, Școala nr. 23, dar probabil că veneau copii și de la alte școli din împrejurimi. Mi-amintesc că iarna era atît de frig în sală, încît trebuia să vedem filmul cu căciula în cap, cu fular și cu mănuși, dar oricum așa stăteam și în noile noastre apartamente socialiste. Frig era peste tot… și în sălile de teatru, și în cele de concert. Vara, în schimb, cînd în București temperaturile ajungeau la 40 de grade, cam ca și acum, în sală era mai răcoare și era bine. În întunericul acela prăfos în care firele de praf dansau în conul de lumină al proiectorului, vedeam filme istorice românești și uneori filme americane inofensive, cu teme mitologice, cum ar fi un film despre eroul Hercule total ridicol, cu efectele de atunci (l-am revăzut de curînd). Odată am văzut un film de animație care m-a impresionat și care se numea Pasărea de foc spațială, habar n-aveam că vedeam primul anime mangadin viața mea. În clasa a II-a, colegul meu de clasă Năstase Sorin m-a invitat să mergem împreună la Tarzan, dar fără părinți, să mergem doar noi doi. De fapt, a fost altfel, toată școala vuia: „S-a băgat Tarzan la Miorița!”. Era clar că toată școala va fi acolo sîmbătă, cînd am ajuns în fața cinematografului am găsit acolo o mulțime de copii (fără părinți) care se îmbulzeau să cumpere bilete. Năstase Sorin s-a descurcat remarcabil, a dat din coate, a fost primul la coadă, după care s-a întors cu biletele într-o mînă, m-a smucit pe mine și m-a prins cu cealaltă, tîrîndu-mă după el: „La etaj, avem bilete la etaj!”. Era mîndru de el și zicea că de acolo se vede cel mai bine. Apoi ne-a învăluit pe amîndoi întunericul, firele de praf dansau în lumina proiectorului, s-a rupt de două ori filmul și toată sala de copii a făcut dezamăgită „Ăăăăă”, s-au aprins chiar și luminile pînă cînd proiecționistul a reușit să lipească rola de film la loc. Însă tot ce am trăit în acea o oră și jumătate, eu și Năstase Sorin, am trăit dincolo de noi, într-un univers de pe un ecran. Mi se părea foarte straniu și neverosimil faptul că noi eram niște copii, proaspeți pionieri, care locuiam pe Calea Moșilor în România socialistă, iar la zece metri de noi eroul Tarzan se dădea huța pe liane într-o junglă în alb și negru, două lumi aproape una de alta, dar fără vreun punct de tangență. 

Ecranul era o fascinație în sine, la orice film, nu doar la Tarzan, așa cum a fost pentru generații întregi de oameni înaintea noastră, indiferent dacă au trăit sau nu într-un regim comunist. Mi se pare incredibil acum faptul că veneau oameni la cinema ca să urmărească buletine de știri, ca să afle ce se întîmpla pe front sau în altă parte, din moment ce eu îmi iau știrile de pe telefon în fiecare dimineață, iar uneori nici nu mai catadicsesc să dau un click pe imagini, vizualul e atît de prezent în viața noastră încît nu mai valorează mai nimic. 

În afară de marele ecran de la cinema „Miorița”, mai aveam și „micul ecran”, cel al televizorului de acasă. Multă vreme a fost un televizor Diamant care era mai mult închis, o mobilă pe care se așternea același praf ca în sala de cinema. Nu aveai de ce să-l deschizi – program nu era decît seara și totul era propagandă în afară de, din cînd în cînd, vreun film bulgăresc. Doar sîmbăta puteam vedea zece minute de desene animate. Lumea de pe ecranul televizorului era tot alb-negru ca aceea din multe dintre filmele de pe ecranul de la cinema, dar auziserăm noi că se inventase și televiziunea în culori, unii își cumpărau un soi de supraecran care se fixa peste ecranul televizorului și le dădea senzația că văd colorat. Însă cei care aveau video acasă, aveau de regulă și televizoare color, Elcrom sau Telecolor. Televizoare produse în România, nu mai țin minte dacă erau foarte scumpe sau pur și simplu nu se găseau de cumpărat, primul l-am avut după 1990, atunci cînd am avut și primul computer, CIP, care funcționa atașat ecranului unui mic televizor Sport. Televizorul Sport era considerat o „minune” a tehnicii, singurul televizor portabil, de camping și de vacanță, îl luai de un mîner și-l cărai după tine oriunde, avea o mică antenă care, cu chiu, cu vai, prindea, cu purici, postul public de televiziune. Îmi amintesc campingurile de pe la mare unde oamenii, în concediu, se strîngeau în jurul vreunui televizor Sport ca să se uite la meci. Noi nu ne plimbam prin țară cu televizorul, căci nu aveam nici mașina, așa că l-am folosit doar împreună cu calculatorul, pe ecranul lui am jucat primele jocuri Pac-Mac și Moon Alert. Nu mai știu cînd mi-am dat seama cît de importante au devenit ecranele în viața noastră, poate atunci cînd au apărut primele televizoare cu ecran plat, apoi celebrele „plasme”, iar taică-miu, care era îndrăgostit de televizoare, se oprea de fiecare dată în dreptul vitrinei de la Bucur Obor ca să le admire. Poate cînd am primit primul telefon smart și am refuzat să-l folosesc, ce rost are să vezi imagini pe un telefon cînd te poți uita la televizor? Poate atunci cînd o prietenă care tocmai născuse își lăsa fetița de nici un an cu orele în fața televizorului, deschis pe un post de muzică, iar bebelușul se tîra vrăjit spre ecran, căci nu putea încă să meargă, încerca să-l pipăie și rîdea. Mi-am dat seama că generația asta nouă va fi altfel. Cinema „Miorița” a supraviețuit, cred că a rămas singurul cinematograf de cartier din București, acum se numește cinema „Europa”.