Unde ți-ai dori să-ți petreci o noapte? (II)

Mi s-a întîmplat doar o dată sau de două ori să ajung în niște locuri atît de mizerabile încît să nu-mi pot petrece acolo nici măcar o noapte. La un moment dat, filmam pentru un documentar și trebuia să mai rămînem cîteva zile într-un orășel din Ardeal total lipsit de vreo infrastructură turistică, așa că am fost sfătuiți de către localnici să mergem la o pseudo-pensiune, adică la un afacerist local care avea niște camere în spatele unui atelier auto, de pe șosea. Adevărul este că există orașe în România unde chiar nu ai unde să dormi o noapte dacă într-adevăr ai o treabă a doua zi, „pe plan local”. Mi s-a mai întîmplat la Turnu Măgurele, unde singurul hotel al orașului era închis pentru renovare. Nu mi-a părut rău pentru că din poze arăta oricum foarte kitsch și din comentariile unor articole părea să facă parte din fieful lui Dragnea. Pînă la urmă am dormit în niște garsoniere de tip airbnb, într-un bloc comunist de patru etaje, în condiții decente, e adevărat, dar pentru 50 de euro, m-am simțit ca într-un cămin de nefamiliști. Un alt afacerist local deținea toate aceste blocuri, prin preajmă nu găseai, dimineața, nici măcar un automat de cafea funcțional, nici vorbă să-ți încropești un mic dejun, în schimb în fața „recepției” parcau una după alta niște mașini care costau mai mult decît blocurile respective și din care coborau niște domnișoare care veniseră „la serviciu”. N-am înțeles și nici nu-mi doresc să înțeleg ce se întîmpla, de fapt, acolo. 

Dar să revenim la pensiunea din Ardeal, din spatele atelierului auto. Ce-i drept, omul ne-a spus de la bun început că era o cazare fără pretenții și că în momentul acela avea „niște muncitori” care lucrau la o fabrică din apropiere, iar angajatorii nu aveau unde să-i plaseze în altă parte, așa că i-a luat el. OK, stăm cu muncitorii, cît de rău poate să fie? Și oricum nu aveam vreo alternativă. A fost foarte rău. Muncitorii au benchetuit și au behăit pînă după miezul nopții. Pe la ora două încă tropăiau și probabil vomitau pe hol, țuica din zonă îi terminase, eu nu pricep cum pot face un chef un grup de bărbățoi, într-un loc străin, fără să fie nuntă, cumetrie, fără femei, fără nimic, mai ales dacă merg a doua zi la muncă, așa cum făceam și noi, de altfel. Pe la trei s-au potolit, se mai auzea cîte-un „hăăi!” și „băăă!” de prin camere, cîte-un tînguit de manea în fază terminală, mi-am zis: uite că acum pot în sfîrșit să dorm! Cînd s-a făcut liniște, iar salteaua aluneca indecis într-o parte a patului, au început să se audă niște fojgăieli suspecte prin colțurile camerei, probabil că existaseră de la bun început, dar muncitorii, bravo lor, le acoperiseră. Era senzația aia teribilă de celulă de pușcărie – n-ai unde să pleci, n-ai unde să te ascunzi, de la baie pute și mai e și picătura intermitentă care te face la cap. La ora cinci dormeam în mașină, la șapte am contramandat filmarea și eram deja în drum spre București. Nu, chiar nu-ți poți petrece o noapte oriunde, în orice condiții. 

Dacă aș face un biznis turistic în România, probabil că aș organiza un tur al hotelurilor socialiste din orașele de provincie, reședințe de județ. Hotelul central, mîndria orașului, deseori în paragină sau în cel mai bun caz identic cu cel care a funcționat în urmă cu 40 de ani, de multe ori cu aceiași angajați, aceeași mochetă, aceeași faianță din baie. Culmea, dacă stați bine cu simțul olfactiv, e chiar același miros din comunism, nu îl veți găsi nicăieri în altă parte – e ușor jilav, stătut, igrasios, de țevi sparte care supurează în întuneric, de cabluri electrice rupte care fac scînteie, de treburi terifiante care se petrec în măruntaiele hotelului, e ca într-un soi de Brazil comunist (filmul lui Terry Gilliam a apărut în 1985), recognoscibil pentru toți cei care au prins acele vremuri. Indiferent ce „față” i-au dat, că au înlocuit ferestrele normale cu unele cu termopane, că au folosit odorizante occidentale, mirosul rămîne. În plus sînt mirosurile suprapuse ale tuturor corpurilor care au trecut vreodată pe acolo, iar tovarășii care veneau în delegații la „hotelul central” din astfel de orașe devin aproape o prezență fizică, te aștepți să le vezi geanta tip diplomat pe raftul cuierului care probabil că e tot cel de atunci. 

Să vă dau cîteva exemple. Hotel Gorj, Tîrgu Jiu. Am stat aici o singură noapte, în noiembrie, am fost singurii locatari ai hotelului, din fericire camerele erau semiîncălzite. Hotelul e un bloc turn în centrul orașului, urît, inutil, camera era la un etaj superior, cînd liftul arhaic pornea cu o hurducătură aveai senzația că te duce spre nicăieri, holurile lungi, pustii, cu o mochetă vag recondiționată care îți amortiza pașii, mirosul de clor de parcă undeva în apropiere ar fi existat un bazin de înot dezafectat, m-am simțit ca într-un roman de Agatha Christie. Un monstru de hotel defunct. Hotel Belvedere, Cluj. Pe vremuri, cel mai șic și mai occidental loc din oraș, cu piscină și restaurant cu panoramă. Nu înțeleg ce s-a întîmplat cu acest hotel, de ce a rămas atît de încremenit în timp, de cele mai multe ori îl asociez cu șederile mele la TIFF. Deci sejururi plăcute. Panorama e aceeași, însă hotelul în sine merită mai mult. Barul „de zi”, de pildă, care e mai mult închis, cu o angajată îmbrăcată în uniformă alb și negru, cu sticle cu băuturi „rafinate” înșirate una după alta pe niște rafturi, te transportă direct în anii ’80. Tot din anii ’80 sînt și ceasurile de la recepțiile din astfel de hoteluri care indică orele din marele capitale ale lumii – Londra, Paris, Tokyo, New York. Hotel Sarmis, Deva. Comunism pur, înduioșător. O firmă aurită care și-ar dori să prefigureze „luxul” din interior. Televizoare cu tub, mochetă grena, comodă din lemn cafeniu, reproduceri după pictori români deasupra patului – pasteluri și natură moartă. Am petrecut acolo tot o singură noapte, probabil la invitația Consiliului Județean pentru un eveniment local, aveam și cina asigurată la restaurantul hotelului, puteam să consumăm orice, dar să ne încadrăm în suma de 200 de lei. Eram singurii clienți, doar noi și ospătărița, o ardeleancă mămoasă, tot în uniforma regulamentară alb și negru, care abia aștepta să închidă și să plece acasă. Am comandat ceafă cu cartofi prăjiți – ce altceva? – și a trebuit să luăm două sticle de vin – Grasă de Cotnari, desigur – ca să reușim să cheltuim banii. A durat destul de mult să le bem. Hotel Cetate din Alba Iulia, cu restaurantul lui kitsch pregătit pentru nunți, botezuri și cumetrii mai de modă veche și cu muzică live în fiecare seară – un tip în pragul pensionarii care îl imita destul de bine pe Ion Suruceanu. Locuitorii orașului, adică albaiulienii, fredonau uneori pe stradă șlagărul „Ce seară minunată”, o dovadă că trecuseră cel puțin o dată, la vreo ocazie festivă, pe la restaurantul hotelului Cetate. 

Am petrecut nopți în astfel de hoteluri, însă niciodată nu a fost alegerea mea, dacă ar fi fost după mine aș fi ales o pensiune modernă și prietenoasă. Camerele nu sînt ieftine, costă între 50 și 100 de euro. Ar mai trebui să amintesc hotelurile cu nume de pietre prețioase din stațiunea Cap Aurora, de pe litoral. În anii ’80, niciodată nu găseai acolo bilete, erau hoteluri de ștabi, cu firme luminoase și gazon, cu camere cu balcoane mari cu vedere la mare. Acum oricine se poate caza la hotel Onix sau Safir, însă în general zac goale (și în regim all-inclusive), întreaga stațiune este un muzeu în aer liber al comunismului, ar trebui să se transforme într-un parc tematic.

Preferatul meu – care nu face parte, ce-i drept, din categoria hotelurilor comuniste – este Împăratul Romanilor din Sibiu. Este, se pare, cel mai vechi hotel din România, aflat în centrul istoric, reconstruit în 1895, care i-a găzduit de-a lungul timpului, printre alții, pe Josef al II-lea, Carol al XII-lea al Suediei, Johann Strauss, Franz Liszt. Elegant și grandios într-un sens desuet, la limita sublimă a kitsch-ului, aurit și plin de oglinzi, totuși perfect funcțional. Ador salonul de mic dejun de aici, somptuos, cu plafonul care se dă la o parte în zilele însorite, oferindu-ți un mic moment de bucurie neașteptată, de altfel este unul dintre puținele hoteluri din România unde, la micul dejun, se servește spumant de la gheață. O cameră costă un pic peste o sută de euro, mi-am promis că, la un moment dat, de ziua mea de naștere, voi petrece un scurt sejur aici în care să nu fac nimic, nici măcar să nu ies din hotel.