La azil sau unde e „acasă”?

Am văzut de curînd, în cadrul unei selecții pentru Astra Film Festival de care mă ocup în fiecare an, un film documentar care mi-a dat de gîndit, îl povestesc pe scurt, oarecum în contextul evenimentelor din ultimele săptămîni. În Marea Britanie, o femeie de 65 de ani avea grijă de mama sa de 95 de ani, cu demență senilă, locuiau împreună în casa părintească de peste zece ani.  Îi gătea și îi servea mesele, uneori la pat, îi dădea medicamentele, o spăla, îi tăia unghiile de la picioare, îi citea ziarul și încerca să inițieze conversații, adică făcea cu devotament cam tot ce trebuie făcut într-o astfel de situație. Mama era aparent o bătrînică simpatică și destul de vioaie, doar că avea momente în care nu mai recunoștea pe nimeni, nu mai știa cine era fiica sa, nu-și mai amintea că fusese măritată de trei ori, nu-și mai dădea seama nici măcar unde se afla, așa că de multe ori voia să pleca „acasă”, un loc din mintea ei pe care nu putea să-l descrie. De aceea îi întreba pe cei din jur, inclusiv pe realizatoarea filmului: „Where is home for you? / Unde e acasă pentru tine?”. În cele din urmă, fiica recunoaște că a ajuns la capătul puterilor, în primul rînd psihic: „Sînt conștientă de faptul că-mi trăiesc ultimii mei ani buni, mă simt încă tînără, n-am mai plecat nicăieri de zece ani, am stat doar aici, cu mama. Am devenit infirmiera mamei mele și mi-aș dori să redevin copilul mamei mele”. Așa că ia decizia să-și ducă mama într-o instituție, nu vă mai zic cum arăta instituția, puteți să vă imaginați și singuri, vorbim despre Anglia, nu despre România. Însă vorbim, totuși, despre un azil. Așadar vine și ziua mutării, mama e dusă la azil, instalată cu tot calabalîcul, se acomodează repede, chiar își face prieteni, deci e cu happy end, însă și acolo îi întreabă pe toți cei pe care îi întîlnește: „Where is home for you?”.Fiica vinde casa și se mută mai aproape de instituție ca să-și poate vizita mama cît se poate de des. Filmul se încheie cu o scenă cu cele două care sporovăiesc vesele, în curtea azilului, „Simt că sînt din nou fiica mamei mele și asta mă face fericită”, spune femeia mai tînără.

Filmul nu are nimic spectaculos, doar scene domestice destul de banale, însă l-am selectat tocmai pentru că ridică o dilemă morală despre care nu se prea vorbește, mai ales într-o societate conservatoare precum a noastră – cînd părintele tău (care te-a crescut și pe care îl iubești, nimeni nu pune asta la îndoială etc.) îmbătrînește și ajunge într-o stare de degradare fizică sau psihică avansată, îl îngrijești pînă la final sau apelezi la un ajutor specializat, adică „îl trimiți la azil”? În Occident, lucrurile sînt mai puțin complicate pentru că există un sistem de protecție socială bine pus la punct, iar atunci cînd te hotărăști să-ți internezi părintele într-un astfel de stabiliment, ai siguranța că nu-și va bate nimeni joc de el și că nu va muri cu zile, ba chiar că ar putea fi mai fericit decît alături de tine. Am fost șocată cînd am aflat prima oară că în Germania, de pildă, sînt oameni de 50-60 de ani care își caută azilul din timp și din proprie inițiativă, pentru că listele de așteptare sînt lungi, li se pare un pas firesc, nu vor să devină o povară pentru nimeni, privesc toată povestea asta într-un mod relaxat. Treptat, a început să nu mai mi se pară anormal nici cînd vreun amic străin îmi povestea cu lejeritate: „Tata are 90 de ani, e într-o instituție, îl vizitez de două ori pe lună”. Doar că în România sîntem departe de această normalitate, de aceea decizia de a-ți duce părintele la azil era considerată o crimă încă din timpul comunismului, cînd circulau povești cumplite despre aceste locuri, un azil era o condamnare la moarte. Treptat, au început să apară și la noi instituții respectabile (pe bani mulți, ce-i drept) care seamănă cu cele din Occident, la un moment dat am văzut cu ochii mei un azil privat de prin Ardeal și mi s-a părut raiul pe pămînt, însă mitul azilului horror a rămas (și se pare că nu chiar degeaba). În România, nu cred că există o rușine mai mare decît cea de a-ți trimite părintele la azil. Ești blamat de prieteni, de vecini, ești linșat pe Internet doar dacă deschizi subiectul: e de datoria ta, ia-l acasă, spală-l la fund!, ce, el nu te-a spălat la fund cînd erai mic?, ce dacă are Alzeihmer?, descurcă-te!, bate-i ușa în cuie ca să nu plece!, doar să-l ții acolo, lîngă tine, legat de pat, ce dacă e paralizat?, întoarce-l de pe o parte, pe alta, pune-i pamperși!, în cel mai rău caz găsește-i o „femeie”, unde să-l duci?, locul bătrînului e în familia lui, ce dacă nu mai poate să meargă?, cară-l în spate!, ce dacă nu te mai recunoaște? În România, cea mai bună veste pe care poți să o dai despre părinții tăi, după o anumite vîrstă, nu este cea că se plimbă prin Europa în excursii pentru seniori sau că și-au cumpărat o căsuță la țară unde se ocupă de grădinărit, ci este cea că „sînt pe picioarele lor”. Dacă „sînt pe picioarele lor”, ești un om fericit și (încă) independent, invidiat de cei mulți care au grijă de părinți mai bolnavi decît ai tăi. Iar cea mai mare spaimă a bieților părinți, încă vioi și întregi la minte, este să nu ajungă pe capul tău, „să-i întorci cu cearceaful”. Sau la azil, desigur. Iar o soluție de mijloc nu prea există. Ce faci dacă nu ai bani pentru un azil privat ca acela din Ardeal? Sau ce faci dacă nu găsești locuri, căci listele de așteptare sînt mai lungi decît în Occident? În ce mod te sprijină statul român? Nimeni nu ține cont de faptul că fiii și fiicele, unii dintre ei oameni în putere care încă muncesc, dar și oameni care îmbătrînesc la rîndul lor și își au propriile beteșuguri, nu au pregătirea necesară pentru a avea grijă de un bătrîn, nu se pot transforma peste noapte în infirmieri. Nu știu cum să se comporte într-o astfel de situație în care cineva să depindă în permanență de ei, ajung să facă depresii, dar își țin părintele bătrîn și bolnav acasă, așteptînd practic să moară și pot înțelege că în astfel de situații moartea vine cu un sentiment de ușurare. Cred că în toate familiile pe care le cunosc a existat, la un moment, cel puțin un astfel de caz în care doi oameni adulți, soț și soție, se uită unul la altul și ridică din umeri neputincioși: „Ce facem cu maică-mea?”, „Ce facem cu taică-tu?”. În familia noastră s-a întîmplat cu bunica mea, care a murit la 91 de ani, tot cu demență senilă. Ai mei au decis să o ia la noi acasă cu vreo șase ani înainte să moară, ca să-i fie mai ușor, dar în momentul cînd ea și-a părăsit apartamentul în care se obișnuise să trăiască de una singură, totul a luat-o razna. Așa se întîmplă, uneori o schimbare majoră îi dă peste cap. Pe fiul ei îl recunoștea din cînd în cînd, avea numele lui notat pe o hîrtie, eu și maică-mea eram doar „femeile din casa asta”. Avea niște bani pe care refuzase să-i depună la bancă, îi păstra într-un plic pe care îl ascundea prin casă, apoi uita unde l-a pus, așa că ea și taică-miu tot timpul căutau banii ăia prin sertare și pe sub covoare. Nu mai făcea diferența între zi și noapte, de multe ori se îmbrăca și pleca, voia să ajungă „acasă”, o recuperam din fața scării de bloc. Unde e acest „acasă”? o întrebam. Am dus-o la fostul apartament. Aici e acasă? Nu, era în altă parte, un „acasă” din mintea ei unde nu știa cum să se mai întoarcă. În rest, exact ca-n filmul documentar, era aparent o bătrînică vioaie și simpatică. Au fost șase ani foarte grei pentru părinții mei, nu ieșiseră încă la pensie, mama muncea mult în perioada respectivă. La un moment dat, găsiseră celebra „femeie”, dar și aici, ca în cazul unui terapeut, trebuie să existe o chimie între îngrijitor și „pacient”, căci nu vorbim doar despre un bătrîn care nu se mai descurcă de unul singur, ci de un pacient în toată regula care poate să cadă în lungul drum dintre dormitor și bucătărie sau să dea foc la casă. Iar locul unui astfel de pacient poate fi mai degrabă într-o instituție decentă, civilizată, desigur, unde să fie tratat în primul rînd cu respect. Nu poți să transformi peste noapte „instituția” familială în spital geriatric, însă asta face statul român pentru că nu-i pasă. Cît despre mine, care sînt aproape sigură că dacă voi ajunge la vîrsta și în faza aceea, voi sfîrși într-un azil, ar trebui să iau exemplul nemților și să mă ocup din timp, să mă trec pe vreo listă de așteptare, ceva. Pentru că nu am urmași, nu va exista nici o dilemă morală, măcar atît.