Să te mulțumești cu puțin?

Sînt într-un hipermarket, iar o mamă genul cool, corporate, progresist, după aparențe o femeie care muncește mult și cu folos, pentru un salariu mare, face cumpărături împreună cu cei doi copii. Probabil că este puținul ei timp pe care își permite să-l petreacă cu copiii, în week-end, unul are în jur de trei ani și stă în căruciorul pe care îl „conduce”, al doilea are vreo șase, mama îi explică la fiecare pas ce fel de quinoa, linte, pește va cumpăra pentru cină. În tot acest timp, copiii țipă ca descreierații, adică se exprimă, „comunică”, însă mama nu pare deloc deranjată de zgomotele lor. Pe mine, una, mă deranjează, însă nu-mi vine să-i zic nimic, în momentul în care încep să te deranjeze zgomotele produse de copii înseamnă că ai îmbătrînit. Totuși... copilul cel mic „conduce” căruciorul cu o oarecare furie și cu urlete – tiii-tiii! –, înțeleg și asta, are prea multă energie care nu a fost deloc consumată la grădi, cu bona sau pe unde își mai petrece el timpul. La un moment dat, dărîmă cutiile de cereale de pe un raft, încep să cadă una după alta ca piesele de domino, nici asta nu-i o problemă, apare surîzător angajatul de la raionul respectiv, le pune la loc, mama își cere scuze, angajatul își vede de treaba lui, angajații învață încă din prima zi de lucru dintr-un soi de „manual” cum să se comporte cu copiii clienților, în nici un caz să-i certe, să-i bruscheze, trebuie să strîngă după ei cu zîmbetul pe buze, îmi imaginez cîte frustrări acumulează oamenii ăștia, acasă ajung să-și bată propriii lor copii. În fine, angajatul pleacă. După o vreme, al doilea copil, cel de șase ani, începe din nou să țipe pentru că mama nu vrea să-i cumpere nu știu ce ciocolată cu surprize pe care tata i-a cumpărat-o săptămîna trecută. Femeia încearcă să-i explice cu răbdare că mama e mama și tata e tata, de aici înțeleg că părinții sînt despărțiți. Că ciocolată nu e bună, are prea mult zahăr etc., însă copilul nu vrea să audă de așa ceva, el vrea ciocolata. Mă îndepărtez cît pot de această familie, însă ea tot înaintează în vacarmul ei personal printre rafturi, am senzația că mă urmărește, mă simt ca într-un film horror în care sînt hărțuită în permanență de o mamă corporatistă și doi minori monstruoși. Merg inclusiv la raionul inofensiv cu pahare și farfurii, dar cînd dau colțul mă întîlnesc cu ei la conserve pentru pisici, unde urletele, din motive de neînțeles pentru mine, nu încetează.  

Îmi amintesc de o prietenă din copilărie. La patru ani, atunci cînd intra într-o cofetărie și voia ceva, o „broscuță” din aia cu glazură verde sau o înghețată „Polar”, nu pleca de acolo pînă nu obținea ce își dorea. Îmi amintesc de crizele fetiței, mai ales în fața tatălui ei care nu-i refuza nimic – urla, plîngea, dădea din picioare, se uita la tine cu acea privire îmbufnată care prevestea sfîrșitul lumii. Dar prietena mea pleca mereu din cofetărie mînjită pe la gură cu glazură verde sau cu înghețată „Polar”. Îmi amintesc, în același timp, cît de puține lucruri mi-am dorit atunci cînd eram copil. De multe ori intram într-o librărie și-mi doream cîte o carte cu povești de la Editura Ion Creangă care costa 10-20 de lei, iar mama îmi explica că stătea prost cu banii și că mi-o va cumpăra la următorul salariu. Așteptam cu obediență pînă la salariu și primeam cartea, mama se ținea mereu de cuvînt. Îmi doream foarte mult să mănînc banane care în România „se băgau” la magazinele alimentare mai ales în preajma Crăciunului, eram în stare să stau la coadă patru-cinci ore pentru ele, împreună cu unul dintre părinți. Odată, am mai povestit acest episod, bananele astea verzi și indigeste care trebuiau să mai stea încă două săptămîni în șifonier ca să se coacă, s-au terminat chiar în fața noastră. Atunci chiar am început să plîng și o tanti care prinsese banane mi-a dăruit una din sacoșa ei, m-am mulțumit și cu aia, o singură banană a făcut un copil fericit. 

Revenind la episodul recent din hipermarket, într-o lume în care copiii chiar au de toate, trebuie doar să ceară și vor primi, dar și toți adulții dau din coate și se calcă pe picioare pentru a obține ceea ce vor, mă întreb: oare nu eu sînt de fapt „greșită” pentru că m-am mulțumit mereu cu puțin? Oare nu cei care urlă, dau din picioare, plîng sînt învingătorii, iar noi, ceilalți, cei care ne dorim tăcut și cu răbdare puține lucruri, sîntem, de fapt, niște pierzători? Oare nu educația mamei progresiste este cea potrivită, să-și lase copiii să se manifeste liber în dorințele lor, iar educația mamelor noastre – „să taci!”, „să aștepți!”, „nu acum” – este cea greșită? Am trăit acest „nu acum” de la 20 de ani. La 20 de ani, „nu acum” e firesc, trebuie să strîngi bani, să prinzi ceva cheag ca să-ți permiți o viață confortabilă și decentă. La 30 de ani, constați că pentru tine e din nou „nu acum”, dar pentru niște „copii” de vîrsta ta care vin din gașcă, din familii care au relații în branșă, indiferent de ea, lucrurile pe care și le doresc peste noapte se materializează a doua zi, ca printr-un miracol, ca în cofetăria aia în care prietena mea a vrut prăjitura verde și a obținut-o. Mă uit în trafic și văd mașini de o sută de mii de euro conduse de oameni foarte tineri și relaxați și nu mă întreb cum de-și permit o astfel de mașină, mă întreb altceva: oare ce și-au dorit ei în copilărie? O banană? O carte de povești? Cineva m-a întrebat de curînd dacă păcatele părinților trebuie să aibă consecințe asupra urmașilor. Adică ai un bunic nazist, torționar, general de Securitate, iar tu, ca nepot, moștenești o întreagă avere cu care îți poți permite orice. Ce faci? Te folosești pe ea pentru a investi, a face lucruri bune pentru comunitare, dar și pentru a avea o viață în care să-ți permiți orice? Da, eu aș face asta, nu e vina mea pentru că bunicul meu a fost un criminal, însă aș încerca să-mi trăiesc viața cît se poate de discret, n-aș deveni în nici un caz o persoană politică sau publică și aș găsi o cauză pentru care să donez cît mai mult. Dar asta e deja o altă discuție.  

Nu e cazul, însă. Am 45 de ani și mă mulțumesc în continuare cu puțin, așa am fost educată și probabil că am fost educată prost. Nu am ambiția de a da din coate, nu am spirit de antreprenor, cum naiba să ai spirit de antreprenor cînd ai fost învățat să stai cinci ore la coadă pentru o banană? Nu mi-am dorit niciodată să conduc un colectiv de oameni, sînt convinsă că puștiul care a dărîmat de pe raft cutiile cu cereale va fi educat în acest sens și va deveni șef, indiferent de domeniul în care va lucra. Nu mi-am dorit niciodată atît de mult un obiect încît să urlu și să plîng, așa cum și-a dorit celălalt puști o ciocolată. Copiii ăștia, oricît disconfort ar produce clienților din hipermarket, vor fi niște cîștigători, niște oameni pentru care viața va reprezenta în permanență o competiție. Și nu vor fi niciodată niște oameni modești. Modestia, deși e privită în societate drept o calitate, nu merge mînă în mînă cu succesul. Dar oare chiar e o calitate? Sau, de fapt, modestia te trage la fund, te pune în banca ta? Și, mai ales, nu știu să cer. Sau mai degrabă mi-e jenă să cer ceva, orice, chiar dacă uneori acel ceva mi se cuvine, cum ar fi banii pe care trebuie să-i primesc pentru o colaborare și pe care îi pot aștepta cuminte luni întregi. Iar noi trăim într-o țară în care toată lumea cere cu tupeu și așteaptă „să i se dea”. În general, de la statul român – pensii speciale, pensii de handicap atunci cînd nu există nici un handicap, alocații, ajutor social, salarii mai mari, bonuri de masă, bonuri de vacanță. Toată lumea care a fost educată precum copiii din povestea mea cere și obține. Eu nu știu nici măcar cum să-mi revendic drepturile, nu m-a învățat nimeni. De curînd am fost invitată la un eveniment unde ar trebui să țin un atelier pentru copii, să fac o prezentare de carte, job-uri mărunte și plăcute, de multe ori le fac pe gratis. Trebuia să propun un onorariu – mereu sînt stînjenită într-o situație de acest fel. Oare cît să le cer oamenilor ăstora ca să nu-i „supăr”? Am întrebat cît au cerut alții. Nu exista decît o singură „ofertă” care le depășea bugetul, un scriitor care ceruse 800 de euro. Am rămas mască, dar apoi am avut un mic sentiment de admirație față de acel om, cine o fi fost el. Uite un om care știe ce vrea și care, în felul lui, își cunoaște valoarea.