Să te mulțumești cu puțin?

Publicat în Dilema Veche nr. 1018 din 12 octombrie – 18 octombrie 2023
image

Sînt într-un hipermarket, iar o mamă genul cool, corporate, progresist, după aparențe o femeie care muncește mult și cu folos, pentru un salariu mare, face cumpărături împreună cu cei doi copii. Probabil că este puținul ei timp pe care își permite să-l petreacă cu copiii, în week-end, unul are în jur de trei ani și stă în căruciorul pe care îl „conduce”, al doilea are vreo șase, mama îi explică la fiecare pas ce fel de quinoa, linte, pește va cumpăra pentru cină. În tot acest timp, copiii țipă ca descreierații, adică se exprimă, „comunică”, însă mama nu pare deloc deranjată de zgomotele lor. Pe mine, una, mă deranjează, însă nu-mi vine să-i zic nimic, în momentul în care încep să te deranjeze zgomotele produse de copii înseamnă că ai îmbătrînit. Totuși... copilul cel mic „conduce” căruciorul cu o oarecare furie și cu urlete – tiii-tiii! –, înțeleg și asta, are prea multă energie care nu a fost deloc consumată la grădi, cu bona sau pe unde își mai petrece el timpul. La un moment dat, dărîmă cutiile de cereale de pe un raft, încep să cadă una după alta ca piesele de domino, nici asta nu-i o problemă, apare surîzător angajatul de la raionul respectiv, le pune la loc, mama își cere scuze, angajatul își vede de treaba lui, angajații învață încă din prima zi de lucru dintr-un soi de „manual” cum să se comporte cu copiii clienților, în nici un caz să-i certe, să-i bruscheze, trebuie să strîngă după ei cu zîmbetul pe buze, îmi imaginez cîte frustrări acumulează oamenii ăștia, acasă ajung să-și bată propriii lor copii. În fine, angajatul pleacă. După o vreme, al doilea copil, cel de șase ani, începe din nou să țipe pentru că mama nu vrea să-i cumpere nu știu ce ciocolată cu surprize pe care tata i-a cumpărat-o săptămîna trecută. Femeia încearcă să-i explice cu răbdare că mama e mama și tata e tata, de aici înțeleg că părinții sînt despărțiți. Că ciocolată nu e bună, are prea mult zahăr etc., însă copilul nu vrea să audă de așa ceva, el vrea ciocolata. Mă îndepărtez cît pot de această familie, însă ea tot înaintează în vacarmul ei personal printre rafturi, am senzația că mă urmărește, mă simt ca într-un film horror în care sînt hărțuită în permanență de o mamă corporatistă și doi minori monstruoși. Merg inclusiv la raionul inofensiv cu pahare și farfurii, dar cînd dau colțul mă întîlnesc cu ei la conserve pentru pisici, unde urletele, din motive de neînțeles pentru mine, nu încetează.  

Îmi amintesc de o prietenă din copilărie. La patru ani, atunci cînd intra într-o cofetărie și voia ceva, o „broscuță” din aia cu glazură verde sau o înghețată „Polar”, nu pleca de acolo pînă nu obținea ce își dorea. Îmi amintesc de crizele fetiței, mai ales în fața tatălui ei care nu-i refuza nimic – urla, plîngea, dădea din picioare, se uita la tine cu acea privire îmbufnată care prevestea sfîrșitul lumii. Dar prietena mea pleca mereu din cofetărie mînjită pe la gură cu glazură verde sau cu înghețată „Polar”. Îmi amintesc, în același timp, cît de puține lucruri mi-am dorit atunci cînd eram copil. De multe ori intram într-o librărie și-mi doream cîte o carte cu povești de la Editura Ion Creangă care costa 10-20 de lei, iar mama îmi explica că stătea prost cu banii și că mi-o va cumpăra la următorul salariu. Așteptam cu obediență pînă la salariu și primeam cartea, mama se ținea mereu de cuvînt. Îmi doream foarte mult să mănînc banane care în România „se băgau” la magazinele alimentare mai ales în preajma Crăciunului, eram în stare să stau la coadă patru-cinci ore pentru ele, împreună cu unul dintre părinți. Odată, am mai povestit acest episod, bananele astea verzi și indigeste care trebuiau să mai stea încă două săptămîni în șifonier ca să se coacă, s-au terminat chiar în fața noastră. Atunci chiar am început să plîng și o tanti care prinsese banane mi-a dăruit una din sacoșa ei, m-am mulțumit și cu aia, o singură banană a făcut un copil fericit. 

Revenind la episodul recent din hipermarket, într-o lume în care copiii chiar au de toate, trebuie doar să ceară și vor primi, dar și toți adulții dau din coate și se calcă pe picioare pentru a obține ceea ce vor, mă întreb: oare nu eu sînt de fapt „greșită” pentru că m-am mulțumit mereu cu puțin? Oare nu cei care urlă, dau din picioare, plîng sînt învingătorii, iar noi, ceilalți, cei care ne dorim tăcut și cu răbdare puține lucruri, sîntem, de fapt, niște pierzători? Oare nu educația mamei progresiste este cea potrivită, să-și lase copiii să se manifeste liber în dorințele lor, iar educația mamelor noastre – „să taci!”, „să aștepți!”, „nu acum” – este cea greșită? Am trăit acest „nu acum” de la 20 de ani. La 20 de ani, „nu acum” e firesc, trebuie să strîngi bani, să prinzi ceva cheag ca să-ți permiți o viață confortabilă și decentă. La 30 de ani, constați că pentru tine e din nou „nu acum”, dar pentru niște „copii” de vîrsta ta care vin din gașcă, din familii care au relații în branșă, indiferent de ea, lucrurile pe care și le doresc peste noapte se materializează a doua zi, ca printr-un miracol, ca în cofetăria aia în care prietena mea a vrut prăjitura verde și a obținut-o. Mă uit în trafic și văd mașini de o sută de mii de euro conduse de oameni foarte tineri și relaxați și nu mă întreb cum de-și permit o astfel de mașină, mă întreb altceva: oare ce și-au dorit ei în copilărie? O banană? O carte de povești? Cineva m-a întrebat de curînd dacă păcatele părinților trebuie să aibă consecințe asupra urmașilor. Adică ai un bunic nazist, torționar, general de Securitate, iar tu, ca nepot, moștenești o întreagă avere cu care îți poți permite orice. Ce faci? Te folosești pe ea pentru a investi, a face lucruri bune pentru comunitare, dar și pentru a avea o viață în care să-ți permiți orice? Da, eu aș face asta, nu e vina mea pentru că bunicul meu a fost un criminal, însă aș încerca să-mi trăiesc viața cît se poate de discret, n-aș deveni în nici un caz o persoană politică sau publică și aș găsi o cauză pentru care să donez cît mai mult. Dar asta e deja o altă discuție.  

Nu e cazul, însă. Am 45 de ani și mă mulțumesc în continuare cu puțin, așa am fost educată și probabil că am fost educată prost. Nu am ambiția de a da din coate, nu am spirit de antreprenor, cum naiba să ai spirit de antreprenor cînd ai fost învățat să stai cinci ore la coadă pentru o banană? Nu mi-am dorit niciodată să conduc un colectiv de oameni, sînt convinsă că puștiul care a dărîmat de pe raft cutiile cu cereale va fi educat în acest sens și va deveni șef, indiferent de domeniul în care va lucra. Nu mi-am dorit niciodată atît de mult un obiect încît să urlu și să plîng, așa cum și-a dorit celălalt puști o ciocolată. Copiii ăștia, oricît disconfort ar produce clienților din hipermarket, vor fi niște cîștigători, niște oameni pentru care viața va reprezenta în permanență o competiție. Și nu vor fi niciodată niște oameni modești. Modestia, deși e privită în societate drept o calitate, nu merge mînă în mînă cu succesul. Dar oare chiar e o calitate? Sau, de fapt, modestia te trage la fund, te pune în banca ta? Și, mai ales, nu știu să cer. Sau mai degrabă mi-e jenă să cer ceva, orice, chiar dacă uneori acel ceva mi se cuvine, cum ar fi banii pe care trebuie să-i primesc pentru o colaborare și pe care îi pot aștepta cuminte luni întregi. Iar noi trăim într-o țară în care toată lumea cere cu tupeu și așteaptă „să i se dea”. În general, de la statul român – pensii speciale, pensii de handicap atunci cînd nu există nici un handicap, alocații, ajutor social, salarii mai mari, bonuri de masă, bonuri de vacanță. Toată lumea care a fost educată precum copiii din povestea mea cere și obține. Eu nu știu nici măcar cum să-mi revendic drepturile, nu m-a învățat nimeni. De curînd am fost invitată la un eveniment unde ar trebui să țin un atelier pentru copii, să fac o prezentare de carte, job-uri mărunte și plăcute, de multe ori le fac pe gratis. Trebuia să propun un onorariu – mereu sînt stînjenită într-o situație de acest fel. Oare cît să le cer oamenilor ăstora ca să nu-i „supăr”? Am întrebat cît au cerut alții. Nu exista decît o singură „ofertă” care le depășea bugetul, un scriitor care ceruse 800 de euro. Am rămas mască, dar apoi am avut un mic sentiment de admirație față de acel om, cine o fi fost el. Uite un om care știe ce vrea și care, în felul lui, își cunoaște valoarea.

image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png
p 20 Nichita Stanescu adevarul ro jpg
Alte vieți
Toate aceste vieți se hrănesc cu posibilul, mai mult decît cu realitatea lumii în care se petrec.
image png
Degetul lui Lazăr
Deși îl vor vedea pe celălalt Lazăr revenind din mormînt, în carne și oase, unii dintre martori nu vor crede.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Radu Cosașu ar fi împlinit săptămîna trecută, pe 29 octombrie, 93 de ani.
image png
Cine ascultă o casă? – despre reutilizarea fondului construit existent –
Pe 8 noiembrie este sărbătorită la nivel mondial Ziua Urbanismului, care aduce în prim-plan problemele și efectele urbanizării asupra societății și a mediului.
image png
Auriu și umbră
Ci păstrîndu-ne, dacă nu auriul, măcar aspirația către el. Și o portiță de acces.
image png
Avoidant sau secure? Mai există limba română?
E un cuvînt care reprezintă o categorie importantă în viața lor de cartier – deduc eu din ce povestesc ei.
image png
Prețuirea incompetenței
Această bursă de merit nu mai are nici o legătură cu valoarea sau cu succesul.

Adevarul.ro

image
Dezvăluiri. Liderul Hamas i-a vizitat pe ostatici într-un tunel din Gaza
Liderul mișcării islamiste palestiniene Hamas, Yahya Sinwar, i-a vizitat pe israelienii răpiți și duși într-un tunel din Gaza, dezvăluie un ostatic eliberat în weekendul trecut.
image
Doi români care au comis o crimă în Franța au fost arestați 20 de ani mai târziu. Cum au reușit să se ascundă două decenii
Polițiștii din Barcelona, Spania, au arestat doi români după 20 de ani de căutări. Aceștia au ucis un tânăr în 2003, în Franța și de atunci se ascundeau în Catalonia.
image
Fenomen bizar și rar pe litoralul românesc: Marea Neagră s-a retras zeci de metri spre larg
După ultima furtună de cod roșu, de la sfârșitul săptămânii trecute, cu valuri de 10 metri, linia apei s-a retras, în unele zone, dincolo de digul de protecție al plajei din stațiunea Mamaia.

HIstoria.ro

image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.
image
Japonia oferă „despăgubire de consolare” femeilor folosite ca sclave sexuale în al Doilea Război Mondial
Un tribunal sud-coreean a ordonat Japoniei să despăgubească un grup de femei care au fost forțate să lucreze în bordelurile militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează BBC.