Sîntem o nație de ciorbari?

Am ajuns, în sfîrșit, la Kon-Tiki, locul din Sibiu unde, chipurile, s-ar mînca cea mai bună ciorbă de burtă din România sau cel puțin așa am aflat de pe Internet, că sînt oameni care ar veni din orașe apropiate precum Brașov sau Alba Iulia doar pentru ciorba asta. Restaurantul nu are nimic fancy precum cele din centrul turistic, cu prețuri de Viena, ba dimpotrivă, e popular și e relativ ieftin, de pildă ciorba respectivă costă doar 20 de lei, cu pîine ardelenească, ardei iuți murați, smîntînă și mujdei de usturoi incluse. Habar n-am de unde i se trage numele ăsta exotic, funcționează acolo și o pensiune modestă, mai pentru șoferi în tranzit, într-o zonă de case, la doar vreo zece minute de mers pe jos de Piața Mare. Am nimerit duminica la prînz, cam pe la ora cînd ies oamenii de la biserică și era acolo un du-te-vino de nedescris, pentru că nu se fac rezervări, oamenii stau la o coadă ca la restaurantele cu ștaif din New York ca să prindă o masă. Adevărul e că nu am așteptat mai mult de 20 de minute – acolo se vine, se ingurgitează ciorba și se pleacă, nu se stă la povești, n-ai de ce, scopul e clar. Ciorba ca ciorba, atmosfera e fantastică, cum n-am mai întîlnit de multă vreme prin localurile autohtone, are ceva sincer și autentic de birt cinstit, în București așa ceva nu mai vezi pe nicăieri, totul e fusion și o ciorbă banală, apă chioară, a ajuns 30 de lei la restaurant. 

Într-o încăpere cam cît o sufragerie ceva mai mare sau mai degrabă ca o incintă ceva mai mică de cămin cultural, m-am simțit exact ca la o nuntă de la țară unde invitații sorb din blidele lor cu ciorbă în același ritm pînă cînd golesc farfuriile. „Oaspeți” de diverse categorii sociale, dar în general oameni simpli și fără fițe pentru care mîncatul bine este un crez în viață, care comentează o săptămînă despre meniul de la vreo nuntă – ce au dat la aperitiv? cum au fost sarmalele? –, țărani strămutați la oraș, ciobani din Mărginime care au prins ceva cheag, tiriști și pițipoance – fete blonde cu gene false care sorb din ciorbă suav, pensioniști care n-au duminica ce face pe acasă, cocalari și babe în baston. Toată această mulțime simpatică se înghesuia acolo, iar ceea ce ne lega pe toți era ciorba de burtă care a venit surprinzător de repede, n-ai avut nici măcar timp să dai noroc cu o bere rece cu ceilalți comeseni. Pentru că „băieții” – ospătari de modă veche, dar și tineri „trainuiți” cum se cuvine – se mișcă într-o vrie, nici nu ne-am așezat bine la masă că ne-au și întrebat: cîte ciorbe? Imediat au apărut pe masă farfuriile însoțite de toate cele, de la pîine la ardeii iuți, apoi a venit un nene cu o oală de ciorbă și ne-a pus la fiecare cîte o porție aburindă și generoasă. Acum, ce să vă zic? Eu nu sînt fan ciorbă, mai ales ciorbă de burtă și vă spun și de ce – niciodată nu am reușit să mănînc două feluri la masa de prînz, iar ciorba umple burta, asta se știe, și mai ales te îmbie la somn. Pentru că meniul restaurantului e de fapt foarte diversificat, din mica noastră gașcă am fost singura care nu și-a comandat ciorbă, însă venisem aici pentru ideea de ciorbă de burtă, nu pentru ciorba în sine. Mi-am luat creier pane – o mare pasiune, însă prefer să-l mănînc la restaurant, pur și simplu nu-mi vine să-l prepar acasă, întreg procesul de curățare și gătire a creierului mi se pare grețos și îmi dă bătăi de cap. Însă vă asigur că am gustat cu încredere din ciorbele prietenilor mei. Era bună. Poate nu cea mai bună pe care am mîncat-o vreodată, însă burta tăiată feliuțe era fragedă, ți se topea în gură, iar zeama era gustoasă și consistentă. După ce ne-am terminat mîncarea și am și plătit pentru a lăsa loc altor mușterii înfometați, am observat un alt fenomen – erau mulți care veneau și își luau ciorba „la pachet”. Primeau din partea casei, pentru o sumă modică, și o găletușă albă, cum sînt cele ale zugravilor, cu Cerasit. Acolo încăpeau vreo zece porții de ciorbă, oamenii se urcau în mașinile lor și plecau fericiți cu ea. Am surprins doi bărbați grași, genul maneliști de ocazie pe la vreun karaoke, care s-au urcat într-un bemveu cu număr de București, nu înainte de a pune cu grijă, ca pe un bebeluș în scutece, găletușa în portbagaj. „Ne-au dat tot?”, a întrebat suspicios unul dintre ei. „Pîine, ardei iuți?” „Da, frate!”, l-a asigurat al doilea. „Și smantana?” „Da, e intactă... cu tot cu smantana!” Au demarat în trombă.

A doua zi, pe drumul spre București, pentru că tot nu aveam ce face, blocați în coloană pe Valea Oltului, m-am tot întrebat – pentru că e bine să ne gîndim și la lucruri mai mărunte, nu doar la marile filozofii ale vieții – dacă într-adevăr sîntem o națiune de ciorbari. Dacă ciorba asta, zeama, fie ea de burtă, de văcuță, de cartofi cu tarhon, de coastă afumată cu zeamă de varză, de perișoare, de văcuță, ne reprezintă. Dacă putem trăi fără ciorbă. Dacă sîntem unici în univers tocmai datorită ciorbei. Și m-am gîndit, printre altele, la ciorbele din viața mea. Mi-am amintit într-un mod neplăcut de ciorbele pe care trebuia să le mîncăm la o grădiniță cu program prelungit de pe bulevardul Dacia unde primeam și masa de pînz, în anii ’80, atunci cînd nu se găseau de nici unele. Erau ciorbe gătite la cazan, cu gust de cantină, cu multă varză fiartă care împrăștia puturoșenia ei, cu coji de roșii lăsate acolo din lenea bucătăreselor de a le curăța și cu cîțiva tăieței serafici, inexistenți. Desigur, nici urmă de carne. De atunci am început să urăsc ciorbele, deși mi-am dat seama pe parcursul vieții mele că ciorba e un brand de țară. Apoi mi-am amintit de o ciorbă total atipică a mătușii mele din Ardeal, care se numea zeamă aită – o ciorbă de afumătură cu smîntînă și cu un gust foarte asemănător cu cel al ciorbei de burtă, cu mult usturoi, iar în fiecare farfurie plutea cîte un ou fiert în ciorbă, un soi de ou poșat, atunci cînd îl spărgeai se împrăștia gălbenușul ăla în zeamă și era un deliciu. Totuși, noi, cei din sud, nu dregem ciorbele cu smîntînă și nu înțelegem de ce ar trebui făcut acest lucru, ce treabă are smîntîna cu toată combinația de ingrediente. Am experiența ciorbelor cu borș, îmi place gustul acrișor al ciorbei, revigorant, care te trezește din morți, nu-mi plac ciorbele molatice, smîntînoase. Ciorbe ușoare, oltenești, de vară, acrite cu zeamă de corcodușe, ciorba groasă de roșii, cu găluști sau cu tăieței, borșul de pește dobrogean cu gustul acela inegalabil al peștelui fiert care se mănîncă separat. Borșul dens de sfeclă – o legumă destul de subpreciată la noi, cu cartofi rozalii. Dar și primăvăratica ciorbă de salată, în care poți să pui toate verziturile timpurii, spanac, urzici, măcriș, cu bucăți minuscule de slănină și cu o omletă pufoasă pe deasupra – asta chiar cred că nu mai există în altă parte.  

Însă discuția nu este despre ce-mi place mie, tema acestui text este nevoia de ciorbă a acestui neam care într-adevăr se întîmplă să adune oamenii laolaltă și nu doar în filmele minimaliste românești în care orice scenă dramatică de familie se întîmplă la sorbitul ciorbei, în bucătărie. Despre dorința de găsi undeva, în peregrinările tale prin țară, o zeamă caldă care să te întîmpine și să te moleșească ușor, să-ți creeze o stare de confort. Ți-e bine, poți să mergi să te culci! Asta chiar n-am mai întîlnit-o în altă parte. Desigur, în toate țările europene în care am fost am găsit supe, dar ele nu au același rol, în Italia, de pildă, aveam niște probleme digestive și am căutat obsesiv acea zeamă caldă care să-mi potolească crampele și greața. N-am fost în Asia, dar supele asiatice pe care le-am comandat de la restaurantele de aici nu mi-au dat niciodată o senzație de sațietate sau de confort. Nici măcar la frații noștri bulgari, unde merg în fiecare vară, nu am găsit nici o bucurie în a le mînca supa de pește sau cea rece, de iaurt cu castraveți, care e o doar formă de hidratare. De fiecare dată cînd stau mai mult într-o țară străină, după un timp, dorul de casă se manifestă prin pofta de o ciorbă pe care n-o găsești niciodată în nici un meniu. E adevărat, nu m-aș întoarce doar pentru ea, trece. Dar oare ce gîndesc oamenii ăștia care merg cu mașina o sută, două sute de kilometri ca să mănînce o ciorbă de burtă la Kon-Tiki din Sibiu? Ce o fi în capul lor?