Cîteva aventuri în Albania și Grecia (episodul 1) – cazări, prețuri, oameni, plăceri și neplăceri –

După ce anul trecut am petrecut o lună în Albania, cu o bursă literară, anul acesta ne-am propus un itinerar de vacanță, de această dată cu mașina, deci un road-trip care să includă zona Korçë și Moscopole – faimosul oraș al aromânilor din care au mai rămas doar cîteva vestigii – și cîteva zile pe litoralul albanez, plus două opriri în Grecia. Nu am făcut rezervări înainte, tocmai pentru a fi cît mai spontani și mai flexibili, însă de mai multe ori socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe drum. 

Drumul spre Grecia

Probabil că mulți dintre voi îl știu deja pe de rost. Doar pentru mine e o noutate, pentru că în afară de o experiență detestabilă la Paralia Katerini, anul trecut, nu am fost niciodată în vacanță în Grecia. Motivele sînt destule – din comoditate și pentru că aveam o mașină veche, preferam să mergem la mare mai aproape, în Bulgaria, nu știam nici unde să merg în Grecia și cum să mă împrietenesc cu țara asta – pentru că Grecia e mare! –, apoi a devenit mult prea mainstream și mi-a fost teamă că îmi voi petrece o vacanță tot înconjurată de români de tip Saturn sau Mamaia proletară. Drumul mi s-a părut obositor, interminabil pe alocuri, deși acum mașina e mai nouă și categoric mult mai comodă. Am ieșit din casă la ora 8 dimineața, la ora 9 seara ajungeam la prima noastră destinație, Florina, la granița cu Albania, am mers aproape fără pauze, am trecut prin ambele vămi, Ruse și Kulata, ca prin brînză, maximum zece minute de așteptare, în schimb am pierdut o oră într-un ambuteiaj aproape de Salonic. Porțiunea care te termină psihic, indiferent dacă ești șofer sau pasager, e cea dintre Ruse și prima întîlnire cu autostrada, nu departe de Sofia. Doar 200 de kilometri care îți par 500, căci drumul ăsta nu se poate numi drum european. Cu o singură bandă pe sens, cîrpit și plin de TIR-uri, nu poți depăși, stai cuminte în coloană, treci prin sate depopulate, prin cîmpuri pline de bălării sau orășele cu blocuri comuniste dezolante, nu ai unde să faci un popas, nici măcar la o benzinărie, faci pipi în tufiș. Pe autostradă, lucrurile se mai schimbă, simți măcar că parcurgi niște sute de kilometri, apar și benzinăriile decente de tip OMV și aici îți dai seama că vacanța în Grecia a devenit pentru români o obsesie națională. La benzinării se vorbește aproape exclusiv românește, sînt familii întregi, în mașini cu numere de Galați, Dolj sau Sibiu care au pornit-o în convoi, cu cîte trei generații, cu rubedenii, veri și cumetri, bărbații care nu conduc își sorb fericiți prima bere, femeile schimbă pamperși, neapărat e și cîte o mamaie de pe la țară pe care au luat-o ca să aibă cineva grijă de copii, neam de neamul ei nu și-a imaginat că va ajunge, la bătrînețe, tocmai în Grecia. Deci în Grecia se merge cu clanul. Ca mai toți românii plecați hai-hui prin Europa, oamenii ăștia mereu fac calcule – cît costă cola, cît costă înghețata, mai ales cît costă benzina. E adevărat că acest aspect ne-a interesat și pe noi – benzina în Bulgaria e un pic mai ieftină ca în România, merită să faci un plin acolo. În schimb, atît în Grecia, cît și în Albania, costă 1,8-1,9 euro, nu știu cum se descurcă albanezii, care au venituri mai mici decît noi. Încă o observație: în cele opt ore în care traversezi Bulgaria, nu prea ai unde să te oprești pentru o masă decentă de prînz, poate doar cunoscătorii să știe, eu am reperat un McDonald’s pe sensul de dus și un KFC la întoarcere. Așadar de bază sînt sandviciurile „din traistă”, acum îl înțeleg și pe un amic mai de modă veche care nu pleca niciodată spre Grecia fără chiftele și șnițelele pe care i le făcea maică-sa cu o seară înainte și pe care le mînca pe capota mașinii, undeva pe lîngă Sofia. După ce treci și de vama de la Kulata și îi mai înjuri încă o dată pe austrieci cu Schengen-ul lor cu tot, drumurile devin cu adevărat impecabile și merită fiecare centuleț pe care îl dai la ghișeele unde te tot oprești după ceva kilometri parcurși. Și sînt convinsă nu e vorba doar despre autostradă, ci de toate șoselele lor de prin munți, de toate locurile pe unde a ajuns asfaltul. Mașina începe să se simtă în sfîrșit confortabil, noi ne simțim confortabil, iar sutele de kilometri zboară. 

Florina

Florina e un orășel de munte, de la granița cu Albania și cu Macedonia de Nord care se laudă cu următorul motto: „De aici începe Grecia!”. Are un pic peste 17.000 de locuitori, o universitate, opt posturi locale de radio, două cotidiene politice, patru publicații săptămînale, o revistă pentru femei și două ziare de sport, vă pot confirma – le-am văzut pe toate la o tutungerie și am văzut și oameni citindu-le, dimineața, la cafea. E un fel de Breaza, dacă vreți, are un delușor mai înalt chiar în coasta orașului, cu o cruce în vîrf, care seamănă cu Gurga, dar orice asemănare se sfîrșește aici. Ce am căutat la Florina? În toată zona încă există comunități importante de aromâni, iar familia din partea tatălui meu, Dedu, s-ar putea să provină, de fapt, de aici, mi-am zis că nu strică să pun o întrebare, dacă voi avea cui. În plus, mi-am dorit să văd un orășel grecesc total neturistic și care să nu fie la mare, aici n-am nimerit-o, căci am întîlnit un grup de nemți și un cuplu de olandezi – ce-or fi căutat ei tocmai la Florina? Poate tot strămoși aromâni? Habar n-am. Ne-am oprit la primul hotel din centru care ne-a ieșit în cale – hotel Hellinis, vizavi era o cafenea cu niște moșuleți care jucau cărți, s-au holbat curioși la noi vreo zece minute, timp în care am reușit să parcăm mașina pe străduța îngustă și cu un trafic de Calea Victoriei. La recepție, un alt moșuleț foarte plictisit care știa doar trei cuvinte în engleză ne-a scris pe un petic de hîrtie prețul camerei – 40 de euro –, apoi ne-a atenționat ridicînd un deget în sus: No breakfast! Am plătit 40 de euro și am primit la schimb o cheie de care atîrna o bucată grea de metal aurit, din aia cu care poți sparge capul cuiva dacă ții morțiș, de fiecare dată cînd am ieșit din hotel moșulețul ne-a ordonat prin semne că trebuie să o lăsăm la recepție, ca să nu comitem vreo crimă, probabil. Camera mică, curată, cu balcon – totul era vechi, dar perfect funcțional, de la duș la televizor și la atît de necesarul, în Grecia, aer condițional. Am ieșit să mîncăm. V-am zis că sînt cam nedusă în Grecia, m-a frapat faptul că, într-o zi obișnuită din timpul săptămînii, tot orașul era pe stradă, bătrînetul într-o parte, la cafele, pe pietonală, tineretul în cealaltă, la terasele romantice și ceva mai șic care se înșirau pe malul unui pitoresc rîu de munte, adolescenții băteau străzile pur și simplu, în găști mixte, flirtînd băieți cu fete. Deci trei generații socializînd la diferite niveluri, nu mi s-a părut deloc un oraș mort de provincie. Nu, chiar nu era Breaza. Am depistat într-un gang un restaurant bine cotat pe Tripadvisor. Cîte persoane, două? întreabă grecul, patronul. Expeditivi, practici, politicoși la limită, dar buni comercianți, ne-au așezat la o masă, într-o jumătate de oră eram deja mîncați și băuți, mîncare simplă, grecească, cu ingrediente de bună calitate – salată, tzatziki, porc, pui, vin, 35 de euro. La ora 11 noaptea, restaurantul era full, iar patronul și singura fată angajată se mișcau cu o viteză uluitoare, după un drum de zece ore tot iureșul ăla ne năucea. Ne-am întors la hotel, zarva de pe străzi a continuat pînă tîrziu în noapte. A doua zi, orașul părea ceva mai pașnic, sub soarele alb și fierbinte al verilor din sud, însă tot vedeai oameni care stăteau pur și simplu pe stradă, nefăcînd nimic, doar într-o perpetuă stare de relaxare și de contemplare a altor oameni – pe borduri, pe bănci, în fața unor clădiri uneori în paragină, dar nu o paragină dezolantă precum cea a țărilor din fostul bloc comunist, în fața micilor ateliere de croitorie sau de cizmărie. N-am avut pe cine să întrebăm de familia Dedu, cele două muzee locale erau închise. Așa că am pornit-o mai departe, spre Albania, pe drum am salvat o broască țestoasă. Traversa fără nici o grabă, am luat-o și am pus-o în iarbă, pe marginea șoselei, nici măcar nu s-a ascuns sub carapace, ne-a privit cu o curiozitate la fel de vie ca aceea a moșuleților din Florina atunci cînd am parcat mașina.