Tramvaie

Îmi plac tramvaiele, dau un ritm aparte orașelor, chiar și unui oraș haotic din punct de vedere al traficului cum este Bucureștiul. Îmi plac tramvaiele din Praga, atît de pitorești, desprinse parcă din cărțile poștale ilustrate. Și tramvaiele din Belgrad care par de jucărie, cu șinele lor înguste. Îmi plac și tramvaiele din Germania care străbat orașele dintr‑un capăt în altul, impasibile, cîte 30 de stații și vin mereu exact la ora anunțată pe panou. O călătorie cu tramvaiul e diferită față de cele cu alte mijloace de transport în comun, parcă și conversațiile din interiorul lor se leagă altfel.  

 Tramvaiul 21, în anii ’90. Deseori se leagă diverse discuţii între tovarăşii de călătorie. Unele dintre cele mai interesante le poţi asculta zilnic în tramvaiul 21, asta în cazul în care nu te concentrezi asupra vatmanului pentru a afla cum mai înjură românul nostru. Cele mai inedite şi noi înjurături le înveţi în intersecţia dintre Calea Moşilor ­și bulevardul Carol, unde circulaţia e aproape permanent blocată şi timp de cel puţin cinci minute te asurzesc claxoanele. Lumea din tramvai, neliniştită, îşi manifestă spiritul fatalist: „E accident?“, în timp ce vatmanul îşi debitează repertoriul. Ai ghinion dacă e vatmaniţă. Este calmă şi tăcută, însă uneori mai explodează şi ea: „Fir‑aţi ai dracului cu traficul vostru!“. Discuţiile sînt aprinse şi pe diverse teme. Oamenii întîi ascultă, apoi se implică. Se dau sfaturi legate de educaţia copiilor: „Nu‑i mai spălaţi, doamnă, hainele! Să înveţe să şi le spele şi singur! Eu aşa am făcut cu ai mei!“. Apar nostalgicii: „Bine era pe vremea lui Ceauşescu! Nu stăteai cu frica în sîn că te dă afară de la serviciu“. Şi cîrcotaşii: „Eu, unu’, m‑am săturat să muncesc pe degeaba!“. 

Tramvaiul 21 furnizează surse de venit pentru două categorii de inşi: cerşetorii şi hoţii. Primii, de multe ori copii, cîntă un neconvingător „Mamelor din lumea‑ntreagă...“ şi, văzînd că n‑au succes, coboară. Iată, totuşi, un caz neobişnuit: tot în tramvaiul 21, o ţigăncuşă îşi probează talentul de actriţă. După ce recită cu patos șapte strofe din „Luceafărul“, cîntă „Doamne, ocroteşte‑i pe români!“. Şi încheie cu „Înger, îngeraşul meu“. Hoţii operează pe neaşteptate şi în tăcere, strecurînd mîini în buzunare şi tăind poşete, apoi dispărînd fără urmă. Oamenii sînt alarmaţi: „I‑aţi văzut?“, „Cum arătau?“, iar păgubaşul se vaită, evaluîndu‑şi pierderile. De puţin timp, în tramvaiul 21 au apărut şi celularele. Îndrăzneţe, îşi fac simţită prezenţa cînd te aştepţi mai puţin. Concomitent, cîteva persoane încep să se caute prin genţi. În cele din urmă, se descoperă pentru cine suna telefonul. Are loc o scurtă convorbire, pe care o ascultă cu interes toată lumea din tramvai: „Da, dragă, ştiu că am întîrziat. Ce vrei? A prins toate stopurile!“. Iar muncitorul slăbuţ de alături adaugă cu un zîmbet: „Du‑te mai repede, că nu mai poate!“. 

n Tramvaiul 1 e un poem urban, din acela cu ritm, dar fără rimă, care nu se mai termină. Nu mă înnebunesc după poemele urbane. Înconjoară aproape tot orașul, de fapt traversează mai multe orașe, căci Bucureștiul nu e niciodată la fel. Ca să ajungă la Gara Basarab trece cu aceeași lentoare prin Rahova, apoi pe bulevardul Timișoara și pe la podul Grozăvești. Habar n‑aveam că ocolește atît. În tramvai e cald, o căldură care te moleșește și o lumină galbenă și chioară care te adoarme. De altfel, cei cîțiva călători par să moțăie pe scaunele lor. Curînd intru și eu în aceeași stare letargică. Doi colindători întîrziați mormăie un „Ascultați, creștinilor…“, pare că li se închid și lor ochii. Nu le dă nimeni nici un ban, așa că vor coborî la prima. Mă uit pe geam și nu recunosc nimic. Am senzația că am ajuns în cîmp. Un maidan care se numește, chipurile, Șoseaua Progresul și pe care tramvaiul 1 îl străbate cu demnitate. Întunericul de dincolo de geam este orașul meu care se numește București. Stații în beznă cu nume bizare – Inox, Aprodex, n‑aș coborî acolo nici să mă împuște. Stații fără nici un călător. Din nou cîmp, depozite, siluetele unor foste fabrici, parcă. Umbre. Însă în tramvai e cald și e bine, te simți în siguranță. Trei puștani merg la mall, la AFI Palace și se hăhăie. Par singura dovadă că mai există viață în tramvaiul 1. Că n‑a venit deja Apocalipsa și sîntem niște zombi cu toții. Fata stă în brațele prietenului ei, se pupă din cinci în cinci minute, în timp ce trage cu ochiul la celălalt băiat care stă întors spre ei, pe scaunul lui, fără se simtă jenat. Îl întărîtă, se plac. Mă întreb: pe drumul de întoarcere de la mall, cine va sta în brațele cui? Însă de‑am ajunge la mall‑ul ăla odată! În sfîrșit, apare din beznă ca o constelație. Mă gîndesc că am ajuns în Occident. Totul e luminat și e glamour. Alți tineri asemeni celor din tramvaiul 1 au pus deja stăpînire pe AFI Palace. E o invazie.

 Tramvaiul 16. Trece pe lîngă casele decrepite, mucegăite, rîncede, cu cîte un singur etaj, remarc pentru a cîta oară „Frizeria noastră“ care deja are un lacăt pe ușă, un soi de cafenea care te îmbie cu gogoși colorate, doar în reclamă, și aceasta pare închisă, o șaormerie turcească unde e o mică coadă, iar micul morman de carne din vitrină are o culoare dubioasă, străduțe care se înfundă, un restaurant arăbesc, multe magazine de scule auto și de materiale de construcții, toate acestea ar putea să coexiste într‑o zonă vie și pitorească a orașului. Însă orașul este atît de urît, de cenușiu și de găunos aici, încît de fiecare dată, ca să mă salvez sau ca să cad și mai rău în depresie, mă gîndesc la Solenoid, la casa în formă de vapor de strada Maicii Domnului, o caut cu privirea, dar n‑o găsesc niciodată, de aceea simt, ca și atunci cînd merg cu tramvaiul 21, că m‑am rătăcit prin Bucureștiul lui Cărtărescu, al amintirilor și metamorfozelor, dar și prin propria mea minte, prin propriul meu destin. Și atunci mă cuprinde cu adevărat disperarea.   

Însă tramvaiul 16 oprește din nou la intersecția cu bulevardul Lacul Tei, multe dintre papornițele de la Obor și posesorii lor coboară, se pierd încet‑încet printre blocuri, iar aici urcă pentru două‑trei stații locuitorii din mahalaua Tei și atmosfera devine ceva mai animată. Toți se cunosc între ei, tramvaiul devine cumva un soi de acasă înspre acasă, o prelungire a vecinătății. Urcă copii de la școală care, deși sînt scaune libere, se așază direct pe treptele de la uși și mănîncă cu o poftă nesățioasă sandvișuri cu parizer, în jumătăți de pîini pufoase de un leu, care îți o fac o poftă teribilă. Urcă femei smochinite sau incredibil de grase, de‑abia le încap fustele, tineri burtoși în treninguri, toți șmecherii șmecherilor și toți săracii. Femeile nu încetează cu întrebările, bărbații răspund monosilabic, cu chipurile lor încruntate. Nu există bucurie în tramvaiul 16, doar marasm și probleme. 

n Tramvaiul 7, Leipzig. Se oprește în fața mall‑ului din patru în patru minute în timpul săptămînii și din zece în zece minute în week‑end, cu o precizie care ne uluiește pe noi, cei din Est. Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă. Străbătînd orașul cu tramvaiul, observi că e o adevărată „inginerie“ nemțească aici, tramvaiele se așteaptă unele pe altele ca să nu întîrzie sau ca să nu ajungă prea devreme în stații. Drumul îmi amintește oarecum de cel cu tramvaiul 1, de pe Șoseaua Giurgiului pînă la Obor, 21 de stații, un oraș dintr‑un capăt în altul. Însă tramvaiul 1 vine cînd vrea el, de multe ori rămîne blocat în trafic, lumea se înghesuie și dă din coate, se nasc certuri și discuții halucinante, vînzătorii ambulanți de nimicuri te agasează, controlorii îi vînează pe cei fără bilet. În tramvaiul 7 din Leipzig poți înțelege ce înseamnă un trafic fluid, aproape toți călătorii găsesc locuri pe scaune, există un automat de bilete care e folosit cu simțul răspunderii și, în trei zile, n‑am văzut nici un un controlor, pentru că probabil nu este nevoie. Și e multă liniște, nu auzi decît zgomotele ritmice ale deplasării pe șine și vocea muzicală care anunță următoarea stație, ceva care mereu se termină în strasse sau, cînd ne apropiem mai mult de centru, în platz. La un moment dat, un bebeluș începe să plîngă, mama încearcă să‑l liniștească, aruncînd priviri vinovate în jur, ca și cum și‑ar cere scuze.