Unde ți-ai dori să-ți petreci o noapte? (I)

Am dormit în multe camere străine de-a lungul timpului, în hoteluri de mîna a paișpea, dar și în cîteva de cinci stele, în pensiuni încîntătoare, unele descoperite absolut întîmplător, pe coclauri, dar și în stabilimente de pe marginea drumului, din orașe provinciale unde nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată. Nu am mari pretenții, dorm aproape oriunde, nu mă interesează decît să fie curat și să existe o baie, totuși am observat că, după 40 de ani, crește subit nevoia de confort, apreciezi mai mult o cazare drăguță unde gazdele să te întîmpine cu prietenie, te interesează cît de tare e patul, ca să nu te trezești a doua zi cu șalele rupte, observi mici detalii care nu te deranjau înainte – calitatea prosoapelor, o pată de pe faianța din baie, faptul că lipsește uscătorul de păr, cît de subțiri sînt pereții, ca să nu-i auzi pe cei din camera de alături cum se ceartă, să ai o pernă cumsecade, ca să nu-ți aduci tu una de acasă. Așadar, devii mai chițibușar – pe banii tăi, e adevărat – și, în secret, tînjești uneori după lux și opulență, după confortul absolut.

Am ajuns într-un astfel de loc la un festival de film din Austria care avea loc într-o stațiune scumpă și de fițe. În primul moment nici nu ne-am dat seama în ce hotel fabulos am nimerit, ne-am cazat tîrziu în noapte, eram obosiți de pe drum, iar recepționerul, un austriac scorțos, trecut de 60 de ani, care vorbea o engleză corectă, dar fără nuanțe și fără zîmbete exagerate, ne-a căutat în niște registre de-ale lui, deși avea și computer la recepție, desigur, apoi ne-a înmînat ceremonios Cheia, care nu era un card din plastic, cum ne-am obișnuit cu toții, era chiar o bucată de metal care cîntărea vreo 300 de grame. „Aveți camera la primul etaj, în castel!” Da, era chiar un fost castel din care mai rămăsese doar un turn și acolo era camera, care depășea lejer ca dimensiuni un apartament de două camere dintr-un bloc socialist. Luaserăm în grabă din drum niște burgeri de la McDonald’s, mi s-a părut o impietate să mîncăm burgerii ăia într-o astfel de cameră, dar asta e, i-am mîncat, eram lihniți de foame. A doua zi, pe lumină, am deschis fereastră „castelului”, am văzut munții incredibil de verzi care ne înconjurau și m-am simțit ca într-o carte poștală ilustrată. Însă adevăratul spectacol se întîmpla în interiorul hotelului, la micul dejun, unde totul se desfășura conform unui întreg ritual. Pentru că era bufet suedez, desigur, am luat o farfurie de unde luau toți și am început să-mi pun în ea una-alta – dar nu, sărisem un pas important, exista un alt austriac scorțos, trecut de 60 de ani, care stătea la un pupitru și era un soi de maestru de ceremonii al micului dejun, așa că trebuia să treci mai întîi pe la el, să-i dai binețe și să-l lași să te conducă la o masă, deși cele mai multe erau goale, „Unde doriți, în restaurant sau pe terasă?”, și abia după ce te așeza el la masă și-ți ura poftă bună, puteai să te ridici din nou, să-ți iei farfuria din vraful de farfurii și să ți-o umpli cu ce-ți poftea inima (și aveai de unde alege, cred că nicăieri nu am văzut o ofertă mai inventivă și mai variată în materie de mic dejun, și credeți-mă, am ceva experiență cu mic dejunurile de hotel, e masa mea preferată dintr-o călătorie, am urît mic dejunul din Italia, alcătuit doar din patiserii dulci și cafea). Așa că, a doua zi, nu am mai făcut aceeași greșeală ca să nu-și piardă omul job-ul.

Simțeam nevoia să prelungesc micul dejun la infinit, de pe terasa hotelului aveai aceeași priveliște cu munții incredibil de verzi, în jur lumea era relaxată, așa cum sînt toți oamenii plini de bani de obicei, nu ridica nimeni vocea, nici un copil nu se tăvălea pe jos că vrea nu știu ce, maestrul de ceremonii păstorea o întreagă turmă de ospătari foarte drăguți și tineri care se perindau printre mese ca să vadă dacă totul era în regulă, aș fi putut să rămîn captivă în cartea aia poștală ilustrată la nesfîrșit.  

Timp de trei zile am urmărit modul cum desfășurau lucrurile în acel hotel – și pot să vă zic că funcționau ceas, fiecare știa ce are de făcut, exista o armonie desăvîrșită între angajații hotelului, cel puțin din perspectiva oaspeților, habar n-am acum care or fi fost problemele și rîcile dintre ei. Hotelul, clădirea modernă a lui, deci nu turnul de castel, era îmbrăcat de sus pînă jos în flori, ghivece cu flori peste tot, n-am văzut o mușcată ofilită și n-am înțeles cum supraviețuiau florile pentru că n-am văzut pe nimeni care să le ude. Le-or uda după miezul nopții, atunci cînd oaspeții dorm? – m-am întrebat eu. În ultima zi, așteptam mașina festivalului care să ne ducă la aeroport, în spațiul de relaxare din fața hotelului, și am văzut sosind o altă mașină. Era un McLaren ultimul model și din ea a coborît un șeic, chiar m-am gîndit atunci oarecum neîncrezătoare: uite, văd un McLaren, probabil că n-o să mă dau în viața mea cu el, și uite un șeic în carne și oase. Imediat a ieșit un angajat care a preluat cheia mașinii, șeicul s-a dus în treaba lui de șeic, să se relaxeze după o scurtă plimbare cu mașina prin împrejurimi, apoi au mai ieșit vreo cinci angajați, iar ăștia nu mai erau austrieci scorțoși, erau vreo doi filipinezi, un african, unii cu fețe mai mofluze de est-europeni, posibil să fi fost pe acolo și un român. Vreo doi făceau poze la mașină ca să se convingă că șeicul n-o zgîriase de vreun gard, ceilalți au început să o tot frece și s-o lustruiască cu niște șervete ca să strălucească, probabil că mașina aștepta un alt client în scurtă vreme și nu aveau timp să o spele. Uitîndu-mă la scena aia, am avut un mic moment de recul și m-am gîndit: oare chiar mi-aș dori o astfel de viață? Mi-aș dori să vin în fiecare vară la un astfel de hotel ca să mă relaxez, să stau în camera de castel și să mă plimb cu McLaren-ul? Asta m-ar face fericită? Mi-au trecut prin minte cîteva imagini cu sărăcia autohtonă, dar și cu cea din țările mai subdezvoltate decît a noastră, cu angajați din Europa de Est exploatați de patroni, cu căpșunari, cu copii subnutriți din Africa etc., după care mi-am revenit și mi-am zis: normal că mi-aș dori! Micul dejun era absolut genial. Hai să nu fim ipocriți!

La polul opus, îmi amintesc de o noapte pe care mi-am petrecut-o în orașul Lugoj, în tranzit. Ne întorceam de la Timișoara, plecaserăm tîrziu, șoferul era mahmur și obosit, petrecuserăm zdravăn cu o noapte în urmă și am decis să ne oprim. Nici nu mai știu dacă exista booking pe vremea aia, dar ne-am oprit la primul motel care ne-a ieșit în cale, un soi de motel pentru TIR-iști, într-o zonă industrială aflată în părăsire. Ne-a atras atenția semnul de pe marginea drumului pe care scria Cazare și o săgeată roșie înspre dreapta. Hai să vedem, cît de rău poate să fie? Am găsit aici un tip mic, chel și bîlbîit – patronul?, un angajat? –, care stătea la recepție, pe un scaun, în semiobscuritate, și se uita apatic la știrile PRO TV. Aveți camere? Avem. Locul părea de-a dreptul părăsit. Dar ceva de mîncare puteți să ne faceți? Pot să vă fierb niște polonezi – zice el. Sînt buni și polonezii, dar nu puteți să ni-i faceți la grătar? Da, se poate – zice el și oftează. Și niște cartofi prăjiți oare se poate? – insist eu. Pe lîngă polonezi, știți... Da, se poate. Știam eu că ardeleanul nu te refuză, în Regat ăsta mic și bîlbîit ți-ar fi zis deja să-ți vezi de drum. Omul a mai oftat încă o dată din toți rărunchii și s-a dus la bucătărie ca să curețe cartofi. N-o să uit niciodată cina aia de pe „terasă”, căci stabilimentul avea și așa ceva, o curte mică, cu două mese din lemn, plină de anvelope, probabil că acolo încă funcționa o Vulcanizare, și cu miros de ulei de motor, cu nici o perspectivă, nici un munte verde în fața ta, nici un McLaren, doar un gard de tablă jupuit. Polonezii cu muștar și berea au fost ce trebuie, cartofii prăjiți au fost minunați. Am dormit buștean într-o cameră minusculă, în așternuturi care păreau curate, dar un pic jilave, probabil că acolo TIR-iștii or fi tăvălit niște curve, dar nu avea nici o importanță. Ne-am trezit la 8, perfect odihniți, nici o senzație nu se compară cu aceea de a te trezi fresh într-o cameră străină. În fond, viața nu este decît o călătorie.