Ce șanse are copilul ăsta?

Am o vecină care lucrează ca femeie de serviciu la o școală. O moldoveancă, după accent, înaltă și uscată, trecută de 50 de ani, femeie simplă, la locul ei și muncitoare, genul care ară cu plugul sau prășește cartofi ore în șir, sub soarele amiezii,doar pentru că așa trebuie. Și pentru că nu știe să facă altceva. Cunosc tipologia, am întîlnit-o de nenumărate ori, în diferite ipostaze, prin satele românești și prin texte literare – are ceva din îndîrjirea Mariei, poreclită și Fefeleaga, ceva din încrîncenarea Vitoriei Lipan. Genul de femeie cu simțul datoriei, indiferent de natura ei. O admir, într-un fel – eu nu am simțul datoriei și de multe ori aleg să lîncezesc în loc să-mi fac treburile care așteaptă să fie făcute. Inclusiv pe cele gospodărești – prefer să nu spăl vasele și le arunc pur și simplu în chiuvetă pentru un „mai tîrziu” sau dau cu aspiratorul cînd îmi vine cheful. Ei bine, așa ceva nu se va întîmpla niciodată cu vecina mea, știu că face toate aceste lucruri exact atunci cînd ele trebuie făcute. E o vecină bună, locuim gard în gard și nu mi-a făcut niciodată probleme. Povestea e amuzantă și pare cumva ficțională (de altfel, toți vecinii mei sînt personaje de roman) – casa nu îi aparține, dar proprietarul a primit-o să locuiască aici pentru a avea grijă de pisicile unei rude comune decedate și care a lăsat probabil și o moștenire. Casa are două camere – într-o cameră locuiesc pisicile, la început erau vreo treisprezece, între timp au mai murit dintre ele și au rămas nouă, în cealaltă cameră locuiesc femeia de serviciu moldoveancă și fetița ei de 11 ani. Cu pisicile nu am interacționat în mod direct decît o singură dată, cînd am intrat, nici nu mai știu de ce, în curtea de alături. Sînt niște pisici absolut normale, le văd siluetele feline prin gardul din plexiglas care desparte curțile noastre. Una dintre ele e foarte vorbăreață, „ciripește” tot timpul de dincolo de gard. Cînd trăia Sushi, îi mai dădea cu laba pe gard, însă total dezinteresată, se prinsese și ea care e curtea noastră și care e curtea lor. Lumi total diferite. Din camera din față pot vedea camera pisicilor, e fascinantă – văd pisici care se cațără în „pomi” sau care stau pe niște podiumuri, în poziții statuare. Sînt foarte bine îngrijite de către vecina noastră – din simțul datoriei, desigur –, dar și foarte puțin iubite, nici măcar fetița nu le iubește în mod special. Odată, vecina mea a încercat să-mi explice că ține departe copilul de pisici de frică să nu-i transmită nu știu ce boli. I-am explicat, la rîndul meu, că pisicile transmit boli oamenilor în cazuri foarte rare și chiar nu se pune problema cu aceste pisici hiperprotejate care locuiesc într-o singură cameră. A dat din cap, dar nu a părut să înțeleagă, știa ea ce știa. 

Cu vecina mea mă întîlnesc deseori, în mod inevitabil, pe strada noastră, la Mega Image sau în piață, la Obor. Mereu e însoțită de fetiță – e o Matrioșcă mai mare, alături de o Matrioșcă mai mică. Vecina mă vede de la distanță și mă așteaptă,și asta mă enervează cel mai tare, nu-și dă seama că am început să o evit. La început, nu am făcut asta, am stat de vorbă în mijlocul trotuarului zeci de minute, pentru că eram curioasă. Am aflat că mai are o fată, de 20 de ani, iar acest copil, al doilea, a fost făcut la bătrînețe. (Iar copilul se tot foia în jurul ei în timp ce noi trăncăneam, nu mai avea răbdare.) S-a plîns de munca ei grea de la școală, că trebuie să ridice bănci și o doare spatele, că e o școală mare, cu o mie de copii, în care face curățenie în fiecare zi, că nu mai poate, că e bolnavă (adevărul e că o aud tușind zilnic în curte), dar nu poate să renunțe la slujbă pentru că și fetița ei învață la școala respectivă și nu vrea să o scape din ochi. Îi e frică să nu pățească ceva, îmi zice ea, în vreme ce fetița țopăie și se lălăie plictisită în jurul nostru. Și vara, cînd nu mai sînt copii la școală, vecina mea o duce pe cea mică tot acolo, sub strictă supraveghere, nu poate să o lase singură acasă. De ce nu mergeți măcar o zi la mare? – am întrebat-o. Nu e vorba de o vacanță, știu că e scump și poate nu vă permiteți, doar luați un tren din Gara de Nord, face o oră și ceva pînă la Constanța, mergeți pe plajă, faceți o baie și vă întoarceți seara. Copilul s-a oprit din țopăitul ei ritmic și m-a privit cu niște ochi de parcă ar fi văzut un elefant pe Calea Moșilor. Nu a mai fost la mare, nu-i așa? – întreb eu. Vecina s-a uitat la mine de parcă le-aș fi propus să se mute pe o altă planetă. Da, e o idee, dar cum e cu trenul ăla și cît costă? Și chiar face doar o oră pînă la mare? Dar dacă le duce în altă parte și se rătăcesc? Etc. Trăim în București, în secolul 21! N-am mai insistat, îmi părea rău de copil că pentru cinci minute își făcuse speranțe deșarte. Și-mi amintesc de o altă discuție, din pandemie, cînd vecina mea mi-a zis că le-a dat tablete de la școală ca să intre la ore online, iar ea nu a lăsat-o pe fată să umble la tabletă ca nu cumva să o strice și să o plătească după aia, că nu are de unde. Altă dată, i-am dat fetiței cărți pentru copii de la editura cu care colaborez, nu le-a primit cu prea mare interes și nu cred că am schimbat ceva. De multe ori caut să înțeleg ce îmi zice femeia asta în limba ei bolovănoasă, pentru că ea încearcă, de fapt, să comunice, dar cuvintele parcă nu ajung pînă la mine, am momente în care nu pricep nimic și din cauza asta am început să mă feresc de întîlnirile cu ea și să mă prefac că nu o văd cînd mă așteaptă. Odată m-a întrebat îngrijorată dacă m-a supărat cu ceva și m-am simțit prost, mi-ar fi fost imposibil să-i explic că nu era vina ei că nu reușim să comunicăm ca două vecine normale și drăguțe ce sîntem și că sînt mulți factori la mijloc care nu țin de umanitatea propriu-zisă, ci de diferența de educație, că nu pot să mă prefac că vorbesc unui perete și nici n-aș mai ști ce să-i zic, pentru că uneori se uită la mine și parcă așteaptă să-i zic ceva, orice, care să-i facă traiul un pic mai suportabil. Nu știu ce să-i zic unei mame care refuză să-i dea copilului tableta primită gratis de la școală, care de fapt refuză să-i deschidă o cale spre o lume mai bună doar pentru că ea nu o înțelege, nu-și dă seama că undeva, acolo, ar putea să existe o lumină. Complicat, mai ales că trăim la zece metri distanță una de cealaltă. 

La rîndul meu, încerc să nu o deranjez cu nimic – însă se mai întîmplă uneori, în serile de vară, să am discuții tensionate în curte, asta e, sîntem oameni vii care se zbat pentru proiectele lor, îmi dau seama că aceste discuții pe care ea le aude și care conțin termeni precum CNC, AFCN, aplicații, rezidențe, deadline-uri sînt pentru ea într-o limbă total necunoscută. Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta. Discutăm și despre lipsa de șanse în România, iar atunci cînd îmi amintesc cine locuiește alături mă opresc. Eu ca eu, dar ce șanse are copilul ăsta? Deocamdată e un copil ca toți copiii, o aud cînd cîntă, rîde sau plînge pentru că e certată de maică-sa. Dar va crește, pe la 15-16 ani va face orice ca să scape de Matrioșca cea mare și de control, va pleca de acasă, poate va abandona școala, se va „mărita” repede, va face  copii, va lucra ca femeie de serviciu la o școală, o va durea spatele de la prea multă muncă, nu va avea bani să le cumpere copiilor ei tablete și s-ar putea să nu ajungă niciodată la marea care e la 200 de kilometri depărtare. 

Mă simt aiurea după micile noastre conflicte profesionale pentru că știu că, de auzit, se aude tot, dar îmi dau seama că și vecina noastră liniștită și muncitoare are o meteahnă. În fiecare seară și în fiecare dimineață trîntește ușile și geamurile de mai multe ori, cu o forță incredibilă, de se zguduie casa. Nu înțeleg de ce. Am întrebat-o ce se întîmplă, dar nu a vrut să recunoască, m-a privit cu seninătate: „Eu n-am auzit nimic, o fi de la alți vecini!”. Mi-am dat seama că e acolo un sentiment refulat al furiei, al neputinței, pe care nu poate altfel să și-l exprime. E dreptul ei, e o vecină bună, nu mă deranjează cu nimic.