Despre pizza comunistă și mîncarea decadentă occidentală

M-am contrazis într-o seară cu I. dacă exista pizza în România comunistă. Eu nu-mi amintesc să fi mîncat pizza în anii ’80, însă el susține că la unele patiserii din Suceava se vindea ceva ca o plăcintă, rotundă ca o farfurie și umplută cu de toate, adică ardei, resturi de mezeluri, ciuperci etc., care se numea pizza. Nu avea nici o legătură, desigur, cu pizza adevărată. Știu că exista, însă, o pizza celebră pe litoral, la Costinești, la bufetul de la Obelisc, probabil că în locuri destinate exclusiv „tineretului” erau permise chestii mai moderne, mai „cool”, precum pizza sau discoteca. Am prins pizza aia prin anii ’90, cînd am ajuns pentru prima oară la Costinești și am locuit vreme de zece zile la căsuțele de piatră, celebre la rîndul lor. Din nou, nu avea nici o treabă cu pizza, dar era minunată – coaptă în tăvi uriașe, tăiată în pătrate, servită pe cartoane, cu un blat gros, ușor ars pe fund sau pe margini – ah, gustul ăla amărui de arsură! –, mustoasă, plină de cașcaval fierbinte, de șuncă ieftină și de ciuperci din conservă, nici acum nu-mi pot imagina că poți mînca ceva mai bun cînd stai tolănit pe nisip și asculți Radio Vacanța. Hai să zicem că era o pizza neconvențională. Mamele noastre făceau, însă, pizza „de casă” în anii ’80, se mai face și acum, din felii de franzelă înșirate într-o tavă, mînjite cu niște bulion, pe deasupra era te miri ce mai aveau ele prin frigiderele în general goale. Credeau că ne încîntă pe noi, copiii, cu pizza asta reinterpretată, dar era oribilă. Nu cunoșteam pe nimeni care să fi fost în Italia și să fi mîncat pizza de la mama ei. La începutul anilor ’90, s-a deschis în București primul restaurant Pizza Hut, la Piața Romana, iar pentru noi, copiii socialismului tîrziu, s-a lămurit în sfîrșit misterul – ce gust are pizza? Cea de la Pizza Hut nu era o pizza italiană, era o pizza americană, dar orișicît, era o pizza respectabilă, nu se compara cu improvizațiile din bucătăria de acasă. Toată lumea dădea năvală la Pizza Hut, deși nu era ieftin deloc, prețurile se puteau compara cu cele ale unui restaurant cu ștaif, localul în sine arăta destul de elegant pentru anii aceia de tranziție. Acolo ne sărbătoream zilele de naștere din gimnaziu, strîngeam bani pentru ele un trimestru întreg, iar momentul nostru preferat era acela cînd alegeam între blatul pufos și blatul crocant. Apoi, fetele care voiau deja să arate conform standardelor și țineau interminabile regimuri de slăbire au renunțat la pizza, căci descoperiseră cu încîntare la Pizza Hut conceptul de Salad Bar, comandai o salată, ți se aducea un bol pe care mergeai să ți-l umpli cu vîrf cu o sălățoaie plină de sosuri și de paste, tot în stil american, mă îndoiesc că era mai puțin calorică decît o pizza, însă conta ideea să fii văzută mîncînd așa ceva ca să demonstrezi că erai „la cură”. Era, totuși, o noutate, la restaurantele din comunism puteai comanda doar clasica salată de vară și banala salată de varză. Îmi amintesc lipsa totală de diversitate (și de imaginație) din meniurile acelor timpuri care s-a prelungit mult după aceea, în unele restaurante mai e valabilă și acum. Existau ciorbe, de văcuță, de perișoare, de roșii, nu-mi amintesc în schimb nimic de ciorba de burtă, voi ați mîncat ciorbă de burtă la restaurant în timpul regimului comunist? Am senzația că a revenit în forță printre preferințele românilor tot după 1990, odată cu infuzia de turcisme în societate și cu apariția șaormarilor. În privința felului doi, erai fericit dacă găseai la restaurant ceafă de porc cu cartofi prăjiți, nu exista mîncare gătită, pentru că pe aia puteai să o faci și acasă, nimeni nu mergea la restaurat pentru sarmale sau iahnie cu ciolan, ca acum, friptura, bucata de carne pentru care se stătea la cozi ore în șir, la Alimentara, reprezenta chintesența luxului și a bunăstării. Am un amic cam de vîrsta mea care la fiecare ieșire în oraș își comandă invariabil ceafă de porc cu cartofi prăjiți... asta nu mai e o preferință, ci o nostalgie pură, combinată cu ceva frustrări de prin copilărie. Revenind la povestea cu pizza, nu existau produse de tip fast-food, în afara pateurilor cu brînză (calde erau demențiale) și a covrigilor, și nici mîncăruri etnice (în București, funcționa un singur restaurant chinezesc pentru că poporul chinez ne era prieten, habar n-am cine îl frecventa), și, în general, orice trimitere la mîncărurile sau băuturile decadente din țările vestice era de evitat. De pildă, vînzătorii ambulanți de pe litoral nu vindeau popcorn, ci floricele de porumb. Găseai cremvurști tot la „bufet”, serviți pe carton, cu muștar, la fel ca și micii, însă în România comunistă nu se inventase hotdog-ul. Am mîncat primul meu hotdog în talciocul de la Budapesta, în vara lui 1990, în timp ce părinții mei încercau să vîndă ceva mărfuri de la Artizanat ca să facă rost de niște forinți. Cîrnatul ăla fierbinte, într-o chiflă proaspătă, mînjit din belșug cu muștar și cu ketchup (o altă noutate pentru mine), mi s-a părut un vis, pentru prima oară m-am simțit „în Occident”, astăzi hotdog-ul nu-mi mai spune nimic. Tot atunci, la Budapesta, am mîncat și primul hamburger, însoțit de o sticlă de Coca-Cola, ce fericire, eram deja cu un picior în America! Apoi am descoperit și primii hamburgeri bucureșteni, „artizanali”, adaptați vremurilor, îndesați în chifle grele, uriașe, cu multă salată de varză, maioneză și cartofi prăjiți, unsuroși, imposibil de mîncat, toate zemurile alea îți curgeau pe bărbie și pe tricou, mîncărurile decadente „occidentale” îi făceau pe românii care tocmai scăpaseră de foamete și de sărăcie mai grași și mai fericiți. Totuși, nici aceia nu erau hamburgerii cei „adevărați”, doar niște improvizații românești, ca și șoarma cu de toate pentru care mulți au făcut o pasiune ce nu-i va părăsi niciodată, e pe viață. Un adevărat eveniment a fost deschiderea primului restaurant McDonald’s, la Piața Unirii, pe 16 iunie 1995, nu a fost depășit în anvergura sa decît de primul concert al lui Michael Jackson, din 1992. Am fost și noi, cu gașca, să vedem minunea, cozile erau imense, pierdeai o zi întreagă acolo, așa că am renunțat, însă am revenit cu încredere a doua sau a treia zi. Apoi am început să punem bani deoparte ca să ne sărbătorim zilele de naștere la Mc, perioada Pizza Hut, mai sănătoasă, se terminase. Îmi amintesc că eram odată la mare, la Costinești, și nu mai aveam nici un ban, nici măcar bani de naș ca să mă întorc acasă, totuși mă încăpățînam să nu mă ating de o rezervă, banii mei pentru Mc, pentru ziua mea. Și nu m-am atins. Pentru mine, și acum hamburgerul de la McDonald’s reprezintă hamburgerul suprem, l-am așteptat prea mult timp, puteți să-mi dați orice șmecherie din asta hipsterească Black Angus, cu trufe și brînză cu mucegai, cu medalia de aur la nu știu ce festival de burgeri, voi spune că cel de la Mc e mai bun, deși știu că nu e așa și nici măcar nu mai mănînc hamburgeri. Însă adevărul este că multe lucruri le-am așteptat prea mult timp, așa că au căpătat o valoare afectivă. Imediat după 1990 eram cu toții derutați pentru că în sfîrșit se găseau de toate, nu știai ce să mai cumperi și ce să mai guști, cafeaua de la noul magazin arăbesc, ursuleții din jeleu, sucurile Tec în culori fosforescente, ciocolată elvețiană cu lapte de la văcuțele din Alpi. Eram cu toții Alice în Țara Minunilor, vrăjiți iremediabil de toate culorile și gusturile occidentale care ne distrăgeau atenția de la jafurile și nenorocirile care s-au petrecut în țara asta, în acei ani. Îmi amintesc și că în primii doi ani de „democrație” făcusem o pasiune inclusiv pentru pîine. Pîinea caldă de la „Cuptorul turcesc“, cu miez alb și moale, dar cu coaja crocantă. Mergeam să cumpăr două pîini, pe una dintre ele o molfăiam pe drum pînă acasă. Pentru mine, pîinea aia lipsită de consistență, care astăzi nu mai există, are gustul anilor ’90 care au trecut și ei ca și cum nici n-ar fi fost.