Cum te vezi pe tine? Cum îi vezi pe ceilalți?
Eram într-un parc, stăteam pe o bancă și așteptam pe cineva. În apropiere, un puști de 4-5 ani se juca cu o minge, supravegheat de o femeie de 60-65 de ani, și „buni“ în sus, „buni“ în jos, vrei să bei apică?, vrei să-ți dau biscuiți?, hai să o sunăm pe mami!, nu-ți cumpăr acum înghețată, mai tîrziu!, hai du-te și joacă-te, lasă telefonul! – o scenă „clasică” pe care o vezi în orice parc, doar că de multe ori în locul lui „buni“ e bona. Nu m-am putut abține să comentez în gînd – ce bine arată „buni”! O femeie cochetă, cu un aer tineresc, destul de atipic pentru bunicile din România care în general au un aer suferind, îmbrăcată în blugi și în tricou, talia doar un pic îngroșată, cu pielea întinsă pe mîini și pe față, îngrijită, doar cîteva riduri de expresie, părul scurt și vopsit, dar fără sărmăluțe în cap cum avea mamaie pe timpuri... o „buni” modernă, ce mai, nici nu-ți vine să crezi că femeia asta e bunică. O invidiez, mi-aș dori să arăt așa la vîrsta ei de care mă despart doar vreo douăzeci de ani, din păcate. Apoi îmi dau seama cum o vede puștiul – o babă! Noi toți ne-am văzut bunicii ca pe niște babe și niște moși, neputînd să concepem că au fost cîndva tineri. Pentru un copil, bunicii s-au născut deja bătrîni și, eventual, pensionari. Pe bunica mea de la Cluj mi-o amintesc mereu la fel, deși bătrînețea ei a durat peste 30 de ani (a murit la ’91), timp în care probabil că s-a schimbat mult. Nu-mi dau seama dacă imaginea din mintea mea care nu corespunde deloc cu cea din puținele poze pe care le am cu ea este cea de pe vremea cînd aveam vîrsta puștiului din parc sau cea de dinainte să moară. Oricum, e o imagine standard, mereu aceeași – pielea ca un pergament, ca un ambalaj dintr-o hîrtie subțire și translucidă, moale și cu mii de cute, mîinile acelea moi și calde mi le amintesc atît de bine, faptul că mereu mi se părea mică, din ce în ce mai mică, în capotul ei cu flori albastre, părul alb și rar pe care și-l acoperea cu un batic chiar și în casă, încercam să i-l pieptăn, să i-l aranjez cu degetele ca într-o mîngîiere și-mi zicea „Lasă-mă! Sînt urîtă, Adina!”, de fapt îi plăcea, se alinta, chipul foarte ridat, doar ochii vii, în ochi se strînge la un moment toată viața unui om, toți anii, deceniile care au trecut au rămas acolo, în ochi. Așa cum spuneam, te uiți la fotografii cu oamenii ăștia care ți-au fost dragi și atît de apropiați și nu-ți vine să crezi că au fost vreodată tineri, că au avut o viață activă, că au urcat pe munte sau au înotat în mare, că au mers la nunți, la petreceri și au dansat, că s-au sărutat și au făcut dragoste (pentru un adolescent, atunci cînd află una-alta despre viața sexuală, faptul că părinții lui, darămite bunicii, ar putea să facă sex reprezintă un sacrilegiu, de neimaginat, respingător). Nu, oamenii din fotografii nu sînt ei, sînt niște străini.
Un șoc e atunci cînd realizezi că părinții tăi îmbătrînesc. (Nu am copii, probabil că e același șoc atunci cînd copiii cresc și devin adulți.) Dacă îi vezi zilnic sau săptămînal, nu-ți dai seama imediat, însă vine un moment în care imaginea lor de cînd erai copil se separă de imaginea lor din prezent, te pomenești că părinții tăi nu mai sînt cei pe care îi știai, sînt alți oameni, doi oameni bătrîni pe care nu mai știi cît de bine îi cunoști, de care nu mai știi cum să te apropii. Cînd îi vezi mai rar te izbește în moalele capului – cine sînt ăștia doi care încep să semene cu două jucării stricate, sînt oare ai mei? De pildă, eu nu-mi mai amintesc deloc de mama cînd era tînără sau măcar de vîrsta mea. Nu-mi mai amintesc detalii – cum se îmbrăca?, cum se coafa? –, nu-mi mai amintesc mirosul ei. Devine „mama din fotografii”, iar uneori descopăr fotografii de cînd era foarte tînără, 20 de ani, și sînt uimită cînd îmi dau seama cît era de frumoasă, de fapt, însă am ajuns la concluzia că orice om la 20 de ani e frumos, are prospețimea aia pe chip, are strălucirea tuturor anilor ce vor urma. Pe măsură ce eu însămi înaintez în vîrstă mă uit la cei foarte tineri nu cu invidie, ci cu admirație, îi contemplu ca pe niște exponate de muzeu, pielea întinsă și perfectă, corpul atît de bine proporționat, carnea care se așază altfel, nu are falduri, nu atîrnă. Statui. Îmbătrînirea părinților mei mă deprimă și nu atît bătrînețea fizică, te poți obișnui cu degradarea corpului, e un proces firesc, în fond, dar mă sperie îmbătrînirea mentală. Brusc conștientizezi că între voi intervine un alt gen de comunicare, nu mai discutați despre lucrurile pe care le vorbeați cu atît de multă naturalețe înainte, nu-ți mai vine să le împărtășești ce simți, toate emoțiile și grijile tale, pentru că ai senzația că nu îi mai interesează, că nu te mai ascultă. Apoi, sînt lucrurile pe care le uită, lucrurile pe care le repetă, lucrurile pe care nu le mai înțeleg, reflexele sociale pe care și le pierd. Faptul că se gîndesc și se răzgîndesc de zece ori înainte să plece undeva, oriunde, într-o mică vacanță, să zicem, și pînă la urmă hotărăsc că e mai bine să nu plece, ce rost are să cheltuiască bani, e mai bine să rămînă la ei acasă. Ei care se urcau oricînd în trenul Personal ca să plece la munte, nu le păsa dacă nu mai găseau locuri la cabană, vor dormi pe scaune în sala de mese. Faptul că se căznesc să facă lucruri pe care le făceau ușor înainte. Cine sînt acești oameni? Cum să mă port cu ei? Dar eu oare mai am chef să mă urc în primul tren și să mă duc cu cortul la Vama Veche, mai am chef să plec undeva, oriunde? Oare mai pot să fac lucrurile pe le făceam acum zece ani cu atît de mult entuziasm? Adevărul este altul – îmbătrînirea părinților mei mă deprimă pentru că îmi amintește în permanență de propria mea îmbătrînire. E o oglindă.
Un amic virtual îmi trimite o poză cu mine de la 17 ani pe care nu o știam. La 17 ani eram ușor îndrăgostită de tipul ăsta, mă uit acum la el pe Facebook și nu-mi mai transmite nimic. Poate doar o vagă senzație de respingere. De cînd a chelit? Avea un păr lung și frumos, mai frumos ca un păr de fată pe care și-l îngrijea obsesiv. Acum nu mai are aproape deloc. Era un boem, un artist, acum are o moacă de patron de butic de cartier. Mă uit și la poza cu mine. O fată serafică, cu pielea foarte albă, îmbrăcată într-o rochie fără mîneci. În primul moment recunosc doar rochia – a fost cusută într-o vară de bunica mea de la Cluj. Doamne, cînd am fost eu în halul ăsta de slabă? Îmi amintesc că în acea perioadă eram obsedată de regimuri de slăbire și să intru în standarde. Acum mi se pare că eram aproape scheletică. E clar nu sînt eu! Prietenul meu virtual s-a înșelat. Însă rochia e cea cusută de mama-mare... cine îmi purta rochia? Îmi amintesc perfect de toate stările din copilărie, de mirosuri, de senzații și de frici, nu am pierdut nicio secundă prețioasă din acei ani, cei mai importanți, dar nu mă recunosc deloc în copilul din poze, bebelușul acela grăsuț și mofluz care pare mereu trezit din somn nu sînt eu, iată-mă făcînd primii pași de parcă aș păși pe Lună, apoi fetița aceea cu părul scurt, zîmbăreață și știrbă, căci tocmai i-a căzut primul dinte (îmi amintesc perfect, eram în vacanță, într-un sat prăfos din Bărăgan) nu sînt eu. Cine sînt toți acești copii și care a fost viața lor după ce au surprinși în pozele alb-negru făcute cu aparatul Smena?
La vîrsta de mijloc, nu ai mari surprize, nu îmbătrănești și nu te schimbi peste noapte, ani la rînd te trezești dimineață și vezi în oglindă aceeși față, începi să te obișnuiești cu fața ta. Ușor obosită, ușor ridată, da, parcă pielea nu mai e atît de fermă, dar hai că încă nu e prea rău, nu ești în fața unui dezastru. E însă un chip de tranziție. Dacă mă întreabă cineva, habar n-am cum arăt, de fapt, acum, n-aș putea să mă descriu în niciun fel. Chipul ăsta de la 40 și un pic de ani e șters, parcă nici nu contează. Oare cum mă văd ceilalți? Cîteodată șocul e altul – mă trezesc dimineața și în starea aceea dintre vis și realitate, tresar – cine naiba e străinul ăsta de lîngă mine? Un domn respectabil de vîrstă mijlocie, cu părul aproape alb, lîngă care dorm noapte de noapte de mai bine de 20 de ani. Cum a ajuns aici?
