Să nu mă dezamăgești!

La unul dintre atelierele mele de literatură pentru copii a venit, la un moment dat, un băiețel în jur de 11 ani care era extrem de timid. Era atît de timid încît nu am reușit să-mi dau seama, în afara unor sclipiri de originalitate care puteau să fie pur întîmplătoare, dacă era într-adevăr talentat sau nu. Pentru că nu reușea să-și ducă ideile pînă la capăt, nu reușea să-și adune gîndurile, se bloca undeva, apoi, după o vreme și la insistențele mele, făcea eforturi să spună ceva coerent, vorbind aproape în șoaptă. L-am întrebat ce cărți a citit. A încercat să-și amintească. Nu prea multe, am dedus eu. Apoi, l-am întrebat dacă îi place să citească. Mi-a zis că da, fără să pară prea convins de răspuns. Îi place să scrie compuneri? A ridicat din umeri, nesigur. De obicei, copiii care vin la astfel de ateliere citesc atît de mult încît mă sperie și pe mine și au înclinații spre scris și literatură. De ce ai venit la atelier? – l-am întrebat într-un tîrziu pe puștiul timid. Ca să nu o dezamăgesc pe mama – a zis el cît se poate de sincer și i-am apreciat sinceritatea. În mintea mea începea deja să se contureze un tipar. 

Mai tîrziu am cunoscut-o și pe mamă, cînd a venit să-l ia acasă. O femeie volubilă de vîrstă mijlocie, nu era genul intelectual, nici măcar genul smart, cum se spune acum, mai degrabă genul ambițios care a dat din coate ca să răzbată, să obțină un statut, posibil mamă singură, care mai apoi și-a proiectat toate ambițiile asupra copilului, l-a dus și la înot, și la șah, și la pian, și la scriere creativă, doar s-o alege ceva de el, iar copilul a urmat cuminte tot „programul” pe care i-a făcut mama sa, fără să exceleze în nimic, doar ca să n-o dezamăgească. Îmi și imaginam monologul ei de acasă, din bucătărie, în fața puștiului care își mînca cerealele: „Vezi cîte eforturi fac eu pentru tine? Îți lipsește ceva? Nu-ți lipsește nimic, ai de toate. Ai grijă să nu mă dezamăgești, să nu mă faci de rîs! Vreau să fiu mîndră de tine!”. Faza cu „dezămăgirea” nu ar fi gîndit-o copilul de unul singur, a auzit-o de la ea. 

Am avut un scurt dialog politicos cu mama, care îmi mulțumea pentru tot ce fac pentru copii etc. etc., și se scuza cumva că puștiul ei e atît de timid, a fost timid dintotdeauna, dar „să știți că citește, n-am citit eu toată viața cît citește el, stă toată ziua la el în cameră și citește (mă îndoiesc – am gîndit eu), și cărțile pe care i le dă doamna la școală, dar și cărțile pe care i le cumpăr eu (băiatul are oare dreptul la o alegere? – am gîndit eu din nou) Și scrie compuneri atît de frumoase etc. etc.”. Totuși, ce-i place să facă cel mai mult? – am întrerupt-o eu, la un moment dat. Mama a căzut o clipă de gînduri, căuta probabil o chestie cu totul specială pe care o făcea copilul ei ca să mă impresioneze pe mine, dar puștiul a îndrăznit și a deschis gura: „Îmi place să joc fotbal!”. Mama s-a uitat la el contrariată: „Ei, îți place să joci fotbal! Da, joacă și fotbal, doar că nu prea are timp de fotbal”. Mereu am fost de acord ca acei copii cărora, de pildă, le place să joace fotbal, să meargă la fotbal, nu să se chinuie degeaba la ateliere de literatură, e o pierdere de vreme și pentru mine, și pentru ei. „Și pe ce post joci în echipă?” – l-am întrebat direct pe băiețel. Observasem că, de cînd discuția deviase spre fotbal, avea o nouă sclipire în ochi, de bucurie. „Eu aș vrea să joc atacant, dar m-au pus portar!” M-am întristat din nou – mi l-am imaginat pe băiețel la fel de timid și de lipsit de încredere în el și în echipa de fotbal, cum să dea el goluri? Așa că băieții din echipă, ca să scape de el, l-au pus portar. 

Discuția a mai continuat o vreme în care puștiul n-a mai spus nimic pentru că maică-sa nu l-a mai lăsat să vorbească deloc, ca să nu mai zică alte tîmpenii superficiale precum aia cu fotbalul de față cu doamna scriitoare, așa că la orice l-am întrebat a răspuns ea în locul lui. Dar deja nu mai eram atentă, mă tot gîndeam: bietul copil, femeia asta o să-l distrugă, va ajunge un adult complexat, sortit eșecului, va sfîrși pe canapeaua unui psihoterapeut care îi va explica de unde vine toată trauma și cum e cu mama dominantă. Da, e un tipar și cîte cazuri de genul ăsta n-am întîlnit de-a lungul timpului – copii distruși de o notă mică la școală, nu pentru că nota aia i-ar afecta în vreun fel, ci pentru că își dezamăgesc părinții. Copii care aleg facultăți greșite doar ca să nu-și dezamăgească părinții. Copii care devin adulți și își aleg parteneri nepotriviți, doar ca să fie pe placul părinților. Și, alături de ei, mame abuzive și frustrate, tați limitați, cu ochelari de cal. Am citit un roman grafic care mi-a plăcut la nebunie și pe care îl recomand atît părinților, cît și copiilor, scris de o turcoaică, Özge Samanci, exact pe tema asta. Se numește Îndrăznește să dezamăgești. 

La polul opus, am avut la un alt atelier o fetiță care chiar citea din pasiune, cărți pentru vîrsta ei, desigur. Și nu doar că citea, putea să poarte la nesfîrșit discuții profunde despre mesajul unei cărți și „ce a vrut să spună autorul”. I-am cunoscut pe părinții fetiței – de data asta, chiar erau genul intelectual și smart, chiar genul boem, nu doar că-și lăsaseră copilul cît se poate de liber, în același timp ocupîndu-se de el într-un mod neintruziv, dar cu siguranță nu-i ținuseră niciodată discursuri de tipul „Să nu mă dezamăgești!”. Fetița era argint viu, plină de încredere în ea, ridica mîna tot timpul la atelier, ca să răspundă, dar mai ales ca să pună întrebări pline de o curiozitate vie, naturală, era copilul care voia să știe. Apoi am mai observat ceva – ceilalți copii începuseră să o ocolească, să nu o aleagă atunci cînd făceam activități în echipe, în pauze se juca de una singură, nepărînd însă să se plictisească cu ea însăși nici o clipă. Pentru ceilalți era prea deșteaptă, prea citită, prea le știa pe toate! Am oftat și pentru faptul că într-un fel m-am văzut pe mine cînd eram copil ca într-o oglindă. 

Nici ei nu-i va fi ușor în viață – mi-am zis. Va avea toată libertatea să-și aleagă meseria perfectă și partenerul potrivit, dar cu timpul curiozitatea și entuziasmul vor păli, iar în lumea ei solară vor începe să apară umbrele. Îi va fi greu să reușească în societate pentru că nu va avea ambiții absurde și nu va ști cum să dea din coate, precum mama băiețelului timid de mai devreme, nu va avea tupeu, nu va face compromisuri dincolo de limita decenței, iar toată gloata de mediocri, obtuzi și frustrați din jurul ei vor face tot posibilul să-i dea în cap, să o dea la o parte, să o tragă pe o linie moartă, pentru că oamenii mediocri nu suportă oamenii valoroși atunci cînd știu să îi recunoască. Probabil că va sfîrși tot pe canapeaua psihoterapeutului pentru a-și înțelege mai bine angoasele, furiile și tristețile. Asta dacă nu va pleca la timp într-o altă țară, cu o altfel de societate, în care oamenii de valoare sînt respectați și încurajați, unde nu toate posturile bune sînt cumpărate și aranjate, unde îți poți dezvolta în mod curat o afacere, unde nu toți copiii foștilor securiști și lichele candidează la funcții politice. Acolo, s-ar putea chiar să aibă o viață fericită. Dar dacă, din greșeală, fetița asta va rămîne aici, va trăi oricum mai împăcată cu ea însăși decît băiețelul timid, probabil într-o nișă lipsită de strălucire și de glorie, doar pentru că nu a avut obligația să nu dezamăgească.