For the first time in Romania
În urmă cu niște ani, am făcut pe ghizii pentru un grup de americance (și scriitoare pe deasupra), for the first time in Romania. Cam așa a fost atunci. Mă întreb care mai sînt astăzi reacțiile celor care ajung pentru prima oară în țara noastră.
Sosirea. Sînt şase, destul de vesele după douăsprezece ore de zbor, destul de tinere, îşi cară după ele bagajele cadrilate cu roți, scriu, în timpul liber şi nu numai, poezie, proză, scenarii de film şi au venit în România la o invitaţie prin mail a unei fundaţii pentru un cultural meeting, dar şi din curiozitate, au citit despre ţara noastră pe Internet că e beautiful, înainte de călătorie. Vizita lor e short, mai puţin de o săptămînă, dar li se pare destul de exotic aici, mai ales că a fost şi comunism etc.
În parcarea de la Otopeni, ne aşteaptă domnu’ Virgil, un fel de „tătucă” al taximetriştilor de pretutindeni. L-am descoperit la Gara de Nord, „Tată, îţi zic tată, că ai putea să-mi fii fiică... două sute de mii în cap, nici unu’ nu lasă sub preţu’ ăsta... Aieroportu’ e aieroport, ce mama mă-sii...” (în mod normal o astfel de cursă „pe ceas” e sub o sută de mii). Dom’ Virgil nu s-a enervat că a trebuit să suporte întîrzierea avionului, a cerut doar o sută de mii în plus pentru timpul său irosit, apoi, desigur, taxa de parcare. A mai solicitat, prin staţie, un alt taxi al companiei pe care îl conducea un băiat lungan care mesteca gumă şi n-o rupea pe nici o limbă, nici măcar pe româneşte.
Nea Virgil avea chef de vorbă şi m-a rugat să le traduc fetelor povestea lui americană. „Am fost la Las Vegas, la un prieten, n-aveam un ban pe mine, am fost aşa, să casc gura, tradu-le!... El, bancher de meserie, mi-a dat o mie de parai, adică dolari pentru dom’şoare: «Ei, Virgile, îi joci?»... Cum era să-i joc, că doar erau banii lui?!... Da’ el a insistat şi m-am dus acolo, la cazino, numa’ lumini peste tot... Le traduci?... Ce era să fac?... Am jucat la ruletă... vreau să vă zic, dom’şoarelor americance, îmi pare rău că nu vă zic io direct, da’ nu ştiu engleză... ce să fac?!... nu mi-a plăcut engleza.... i-am jucat şi am cîştigat în seara aia treizeci de mii de parai, adică dolari, adică o casă aicea la noi. I-am cîştigat şi dup-aia i-am dat tovarăşului meu, că el era cu sponsorizarea, i-am dat numa’ să scap de ei... i-a luat şi i-a jucat din nou, a pierdut tot, da’ nu mi-a părut rău! Erau banii lui, în fond, dup-aia mi-a zis să mergem să mîncăm nu ştiu ce homar, să bem şampanie... Ce să mai zic?... Io am un noroc chior, numa’ să-mi dea cineva bani pă mînă şi... Le-ai tradus?” Dom’şoarele americance rîdeau cu lacrimi, aşa că nu au mai fost atente cînd le-am prezentat măreţul edificiu al Casei Presei Libere, fostă a Scînteii, cu istoricul ei cu tot.
În celălalt taxi n-a fost aşa o veselie, căci băietanul care mesteca gumă n-avea nici un fel de amintire din SUA şi singura lui ocupaţie era să înjure traficul.
Prînzul. Cele şase americance urmau să plece în aceeaşi seară spre nordul Moldovei, la mînăstiri, cu un tren accelerat. Programul lor era dinainte stabilit în „aventura românească”, însă aveau nevoie de un loc tradiţional şi liniştit unde să-şi petreacă cele cîteva ore pînă la plecarea trenului. Cu ocazia asta urma să ne cunoaştem mai bine. Am ales Hanul lui Manuc.
Urmaţi îndeaproape de o cohortă de chelneri neîndemînatici şi plini de emoţii căci, în sfîrșit, au prins un grup de străini, am comandat mîncarea, tradusă şi în engleză, în meniu. Comenzile au fost variate şi stranii: două dintre americance erau vegetariene, aşa că au comandat numai salată de roşii, o alta a fost atrasă de mititei, cu o garnitură de mămăligă (i se şoptise la ureche de către chelner că-i tradiţională!), iar ultima a vrut o omletă, dar i s-a comunicat că a trecut de mult micul dejun, iar, la noi, ouăle se mănîncă numai dimineaţa. A insistat şi şi-a primit omleta. În rest, apă minerală.
La masă, într-adevăr, ne-am cunoscut mai bine: Christina era din L.A. şi tocmai scria un scenariu despre doi emigranţi lituanieni în Statele Unite (după vizita în România, i-a transformat în emigranţi români, i s-a părut mai interesant, mai ales că învăţase cîteva cuvinte în limba română), Andreea era soţia unui pastor şi scria constant despre biserică şi despre impactul lui Iisus asupra comunităţii sale, din Florida. Monica, coreeancă, la a treia generaţie în SUA, scria poeme tip haiku. Kitty coordona un proiect de „implantare” a poeziei în rîndul tinerei generaţii. Susan era un fel de hippioată simpatică a mapamondului şi spera ca după România să-şi petreacă cîteva săptămîni în Grecia, apoi la Roma, cu rucsacul în spate, liberă de orice constrîngere. Greta, de origine germană, scria cărţi pentru copii şi venise special în România ca să scrie o carte ilustrată despre Brâncuşi. Ea a fost singura care a aterizat pe Otopeni cu cîteva zile mai devreme şi a plecat în necunoscut, adică spre Tîrgu Jiu, ca să cunoască originile sculptorului.
Prin Centrul Vechi. Greta voia să cumpere sticlărie, a văzut o copie a „Coloanei infinitului”, dar n-a luat-o pentru că i s-a părut kitsch. Susan a întrebat care e cel mai important poet al României şi i s-a răspuns Mihai Eminescu. A vrut să ştie şi de unul mai modern şi i s-a răspuns Nichita Stănescu. Şi-a notat conştiincioasă numele pe un carneţel.
Au vrut să bea o bere şi am poposit la o terasă destul de dubioasă pentru turiştii străini, o cîrciumă proletară. M-au întrebat despre toaletă, cum arată? Le-am zis că nu prea e OK şi le-am văzut destul de speriate. Pînă la urmă au fost de acord să bea o bere acolo, deşi buda nu era tocmai ceea ce-şi doreau ele. Le-am explicat care este situaţia „tînărului artist român” în România, „Nu sînt bani, nu sînt perspective!”, apoi, la mişto: „Vrem să emigrăm cu toţii în US”. Christina s-a întunecat la faţă: „Şi ce-o să se întîmple cu ţara asta dacă toţi artiştii vor emigra în US? Sînteţi pe drumul cel bun, voi veţi ridica o întreagă naţie”.
Pînă la urmă, Andreea s-a dus la buda cîrciumii şi a zis că e OK, chicotind, îi plăcea conotaţia cuvîntului „buda”, au rîs cu toatele, iar Kitty, ceva mai melancolică, s-a apucat să scrie, pe carneţelul ei de călătorie, un poem care se intitula „Blonda & Bruna” (deja băuse o bere blondă şi una brună).
Prin țară. În seara aceea, cele şase au plecat spre nordul Moldovei, cu acceleratul de Vatra Dornei. Le-am părăsit în gară după a lot of kisses de parcă ne-am fi cunoscut de zece ani şi good bye, good bye! Ne-am revăzut după cinci zile, cînd ele deja se acomodaseră cu mediul. Vizitaseră Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa şi îşi achiziţionaseră cîteva icoane, covoare, cojoace. Erau cazate la o cabană din Cîmpulung.
Am ajuns dimineaţa, ele tocmai îşi beau cafeaua în faţa cabanei. „Buda din tren a fost îngrozitoare”, mi-a comunicat imediat Monica. „Am fost o singură dată şi după aia a trebuit să mă ţin toată noaptea.” Oricum, erau vesele. Le-am întrebat despre excursiile pe care le făcuseră. Susan a tras concluzia: „Mînăstirile sînt atît de frumoase, da’ toate-s la fel...”. Celelalte au început să rîdă, deja mă obişnuisem cu rîsul lor dezinvolt, so natural, care izbucnea, ca într-un cor, la fiecare cinci minute.
În gara din Cîmpulung era cît p-aci să-şi piardă bagajele, pentru că le-a luat prea mult timp să le urce în trenul care staţiona un minut. La Iaşi, au fost înconjurate de şuţi care vizau aparatele foto şi camerele video, au coborît în grota unde se cinsteau Eminescu şi Creangă, s-a întrerupt curentul, din motive administrative, şi li s-a spus că e un special moment for you, au cumpărat cărţi, orice fel de cărţi, în limba română. „ca amintire”, cum ar fi Proverbe româneşti sau Cei treigrăsani a lui Iuri Oleşa (o carte comunistă sovietică, ilustrată), la dinner s-au întîlnit cu scriitori locali, în trenul spre Bucureşti le-au făcut cu mîna de la geam muncitorilor de la căile ferate şi le-au strigat rîzînd: „Hello Romania!“.
Ultima seară. Restaurantul Nicoreşti, în cramă. Se comandă zacuscă, fasole bătută, icre de crap... aperitive pe un platou mare. Christina îl cheamă pe lăutar la masă. Îl întreabă dacă ştie Yesterday. Lăutarul nu ştie, dar ce nu face pentru nişte americance drăguţe? Yesterday-ul lui are acelaşi sound cu „Aş da zile de la mine...”, dar nu mai contează, fetele cîntă şi rîd.
