Piața Romană

Publicat în Dilema Veche nr. 1023 din 16 noiembrie – 22 noiembrie 2023
image png

În Piața Romană, în rond, chiar pe colț unde acum e un sediu de bancă (sau o cafenea?), era berăria „Turist“, am prins-o cîțiva ani buni din momentul în care am început să frecventez cîrciumile bucureștene. Un loc sordid, mai ales toaletele care se aflau undeva la subsol și care puțeau de-ți mutau nasul, nu era indicat să mergi acolo dacă erai femeie, mereu exista riscul să nimerească peste tine vreun bărbățoi care nu se mai putea ține, făcea pe el de la prea multă bere, căci doar de-aia era la berărie. Berea ți-era adusă în niște halbe clasice, soioase, de către niște doamne și domni trecuți de prima tinerețe, îmbrăcați regulamentar în uniforme de ospătari, în alb și negru, desprinși parcă anii ’80. Era ieftină, chiar și noi, studenții, ne puteam permite să bem o bere în buricul tîrgului, unii, mai bogați, își permiteau chiar și o vodcă mică. Se și mînca acolo, dar pe nimeni nu interesa mîncarea. Îmi amintesc doar halbele cu bere trîntite pe masă, într-un interior vetust de restaurant, îmbîcsit de fum de țigară, iarna ieșeai de acolo tîrziu, la ora închiderii, cu ochii roșii și mirosind ca un furnal de fabrică. Vara, la terasă, era ceva mai respirabil. Acolo l-am întîlnit pe „doctorul”, un băiat ambițios dintr-un sat de prin Moldova care intrase primul la Medicină, fusese mîndria satului, însă marele oraș îl bețivănise de tot. Era deja rezident, după ce ieșea din gărzile lungi de la spital pentru care, pe atunci, era plătit în bătaie de joc, venea acolo și bea halbă după halbă. Ca să scape de duhoarea de spital, de mirosul morții care i se lipise de haine. Așa spunea el, însă cu alte cuvinte, și nu se mai dădea dus pînă nu se făcea praf, ce s-o fi ales de băiatul ăla? Tot la „Turist” ne întîlneam cu un coleg care ne cerea necontenit bani, deși știa că nu aveam un șfanț, dar omul încerca. Tot timpul avea probleme, tot timpul trebuia să-și plătească alte datorii, fuma stresat țigară de la țigară și dădea telefoane de pe o „cărămidă” Alcatel, abia apăruseră mobilele, o convorbire costa enorm, uneori dădea doar beep, așteptînd ca presupușii lui prieteni cu bani să-l sune înapoi și să-l împrumute. L-am revăzut de curînd, tot la o cîrciumă, în orașul său natal, era tot stresat, mahmur și bîțîia din picior. Mă întreb cum de unii oameni nu reușesc să se schimbe nici într-o sută de ani. M-am schimbat de sute de ori de atunci, e adevărat că nu într-un mod fundamental, pe undeva am rămas o boemă, un om care preferă lenea, loisir-ul unei munci aplicate, care preferă libertatea absolută unei înregimentări plicticoase, pierdutul vremii la un mod filozofic și asumat, tăiatul de frunze la cîini sau, mai nou, la pisici. Da, sînt la fel, aceeași fată amețită din berăria „Turist”, dar totuși mult mai înțeleaptă, pentru că la un moment dat, în mod inevitabil, apare un prag, îți dai seama că nu ești nemuritor, iar frica aia pe care n-o simți la 20 de ani te face mai precaut, mai cumpătat.

Chiar alături de „Turist”, pe Mendeleev, lîngă covrigăria unde mereu era coadă la covrigi calzi – masa noastră de prînz aproape zilnică –, era „aia mică”, o bodegă despre care nu-mi amintesc să fi avut vreun nume, alcătuită din două încăperi cît o sufragerie, afară avea o terasă cu patru mese din plastic. „Aia mică” era o variantă mai prietenoasă față de berăria „Turist”, terasa aia minusculă aflată la capătul unei scări cu cîteva trepte îți oferea o perspectivă de sus asupra intersecției și te făcea să te simți, pentru puțină vreme, stăpînul orașului. Mai ales sîmbăta, în zilele cu soare, cînd traficul era molcom și oamenii ieșeau la plimbare și la cumpărături, în Amzei, atunci cînd piața încă mai era piață. Știam că dacă vom trece pe aici un pic după 12 vom găsi la una dintre mese doi prieteni, un cuplu simpatic pe la 30 de ani (noi aveam 20 și un pic), încărcați de sacoșe cu roșii, brînză și leuștean, care s-au oprit la „aia mică” pentru o scurt popas. „Familiștii” erau uneori însoțiți și de copilul lor de 8 ani, un puști minunat, care pe la a patra bere a părinților se plictisea cumplit, voia să plece, așa că cei doi îl trimiteau acasă cu taxiul, casa fiind undeva la 500 de metri de „aia mică”, dar erau intersecții de traversat. Volubili, plini de viață și de chef de taclale, sticlele goale se tot înmulțeau pe masă, se făcea ora cinci, șase, apoi se însera și nu ne mai dădeam plecați, „hai că e ultima bere și mergem!”. Cu ei chiar am ținut legătura și dacă mă întrebați ce face puștiul, dacă a suferit traume pentru că părinții l-au ținut „prizonier” la cîrciumă atunci cînd era mic, o să vă zic că e bine-mersi, la fel de volubil și de comunicativ ca părinții lui, un om de lume. Doar că crescut. Cînd nu ai copii, îți dai seama cum trece timpul doar cînd vezi ce se întîmplă cu copiii altora. Puștiul a terminat facultatea, a fost în Anglia, s-a întors din Anglia, a venit la un moment dat la o lansare a unei cărți pe care o scrisesem și m-am bucurat cît de frumos crescuse, cu aceleași replici spirituale ale lui taică-su, cu sensibilitatea maică-sii. Totuși, e un șoc cînd un copil mic pe care l-ai cunoscut cîndva intră în relație cu tine ca adult, îți pui întrebări despre cît de „expirat” ai ajuns, apoi jubilezi la fiecare punte între generații pe care o descoperi – că joci aceleași jocuri, că îți place aceeași muzică sau citești aceleași cărți. 

Un pic mai sus, pe Dacia, era „La machedoni” sau 133, restaurant mic-burghez, ceva mai scump ca „Turist”, cînd mergeai acolo chiar ieșeai în oraș. Se servea și mîncare, dar băutura era baza, șprițul subțire de vară cu apă minerală, ți-l aduceau ospătari tot de modă veche, însă nu în scîrbă, ca la „Turist”, cu zîmbete și prietenie. Toalete tot mediocre, dar măcar nu puțeau. Terasă mare, cu umbrar, era o plăcere să stai vara acolo pe caniculă și să șprițuiești pînă seara tîrziu, să privești bulevardul și opririle succesive ale autobuzului 133 care avea stație chiar în fața cîrciumii și care pe mine mă ducea acasă. Te simțeai ca într-o haltă necesară. Aici se mutaseră la un moment dat toți mușteriii de la Muzeul Literaturii după ce se închisese celebra cîrciumă, era sediul principal, apoi mulți au îmbătrînit suficient ca să nu mai iasă din casă, alții au murit. „La machedoni” era genul de loc unde nu mergea oricine, evitat de cocalari & piți ce începuseră să se dea cu bemveul prin Piața Romană. Nu era cool, făcea parte dintr-o viață sinceră a orașului pe care ei nu o înțelegeau, crîșmă de babalîci care beau metodic, așteptînd lăsarea serii. Două sute de metri mai sus fusese cîrciuma Muzeului, unde mergeam deseori cu colegii mei de la Dilema, cei din generația mai veche, după ședința de redacție, ca să discutăm, desigur, despre literatură. Nu eram singurii. La toate mesele de acolo se discuta, într-un fel, doar despre literatură. Cîrciuma aia era literatură. Cînd aveam bani ne luam și mici, era un grătar plasat chiar la intrare care mereu mă îmbia, mai ales atunci cînd nu-mi permiteam mici, doar bere. Însă nu m-am îndrăgostit niciodată de cîrciuma aia – mi s-a părut un pic misogină, un pic prea excesivă pentru mine, de mai multe ori m-am simțit prost acolo din cauza unor remarci ale unor bărbați, scriitori, desigur. Eram o copilă. Totuși, îmi amintesc cu plăcere oamenii care veneau acolo ca să vîndă cărți vechi, care se perindau pe la mese, o carte vîndută însemna pentru ei o bere, sau de pictori care își vindeau picturile. Erau personaje literare, nu mi le mai amintesc pe toate. 

Așadar, patru locuri de pierzanie într-un spațiu de nici 200 de metri pătrați, locuri în care pentru mine orașul devenea viu și de multe ori patetic, noroc că exista autobuzul 133 care să mă ia de acolo și să mă ducă spre casă, spre o lume mai normală de pe Calea Moșilor. Dar vremea cîrciumilor a trecut. Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi. Nu se mai țin cu degetele de nas ca să meargă la toaleta barului sau îi roagă pe partenerii lor să le însoțească. E un oraș care a dispărut, la fel ca multe alte orașe numite București care mai există doar îngropate în amintirile unora. Nici nu știu ce mai e acum prin Romană, în afară de o cîrciumă bio de hipsteri unde o bere e 25 de lei, niște localuri cu hamburgeri homemade, o ceainărie unde totul e infuzat ca la carte. Ne-am civilizat.

image png
Supraviețuire
Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade.
image png
Autenticitatea, între parfum și mujdei
În psihologie, esența unei personalități este definită, în principiu, de cinci caracteristici centrale.
image png
Speranța
Speranţa este una dintre virtuţile teologice.
image png
Scriptura: arbore, spital, cer
Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.
image png
Inima casei
Acum, la facultate, împreună cu colegele mele, doctorande în arhitectură, Irina Scobiola și Silvia Costiuc, îi învățăm pe studenții noștri cum să proiecteze o locuință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Sau că liliecii sînt, în unele privințe, niște creaturi de invidiat? Sau că bat sex e totuna cu bad sex?
image png
Moș Nicolae
Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Sărbătorile vin!”
Problema nu prea are legătură cu renul Rudolf și vorbește mai mult despre tine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.

Adevarul.ro

image
Răzbunarea unui patron disperat că îl abandonează angajații. „Sunt sigur că o să-mi săriți în cap cu treaba asta”
Tot mai mulți antreprenori se plâng nu doar de faptul că își găsesc cu greu angajați, dar și că mulți dintre ei pleacă după doar câteva săptămâni și îi lasă baltă, fără preaviz și fără să suporte niciun fel de consecințe. Un patron crede că a găsit soluția la această problemă
image
Mircea Badea: „De ce să stea Simona Halep în România?! O viață ai, cu toată dragostea pentru țară”
Prezentatorul de la Antena 3 comentează decizia sportivei de se muta la Dubai.
image
Româncă gravidă în nouă luni, înjunghiată în Țara Galilor. Motivul pentru care agresorul, tot român, o urmărea de o lună
Andreea Pintili, o româncă de 29 de ani care locuiește în Țara Galilor, a fost înjunghiată de mai multe ori de un conațional care o urmărea și posta pe TikTok clipuri cu ea și cu copiii săi.

HIstoria.ro

image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.
image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.