De la butic la hipermaket
La sfîrșitul anilor ’90 dispărea o lume, efemeră, dar plină de farmec – cea a micilor magazine non-stop de cartier. Și era înlocuită de o alta, se deschideau primele hipermaket-uri care le promiteau noilor angajați că reprezintă locul perfect pentru a face carieră.
Se lasă seara peste cartier și puținii săi locuitori care n-au plecat în vacanță se dezmorțesc brusc, după canicula de peste zi. Ies pe „bulevard”, plimbă copii și cîini, învîrtindu-se în cerc, ca niște fluturi amețiți în jurul unui bec, se strîng în grupuri, vorbesc despre fotbal și plictis. Miroase încă a asfalt încins. Primul val de clienți și, probabil, cel mai important se înghesuie, formînd o coadă mică în fața chioșcului din tablă. Alune, fistic, semințe, țigări light, de vară. Multă bere, sucuri, apă minerală, ice tea. Nimic nu e rece, frigiderele nu fac față. Clienții nu-și ascund dezamăgirea, dar cumpără, bazîndu-se pe congelatoarele de acasă. Afacerea sezonului devine înghețata. Cele două mari lăzi frigorifice care atunci cînd le deschizi răspîndesc o răcoare plăcută, artificială, ispitesc.
„Era bine cînd aveam televizor la butic! Nici nu-mi dădea seama cînd se făcea zi. Vedeam toate filmele și emisiunile în reluare... era un televizor mic, alb-negru, da’ îți făceai treaba cu el!”, îmi povestește doamna Coca. Toți vînzătorii din tura de noapte suferă deja de insomnii cronice, nu dorm cu zilele. În timpul nopții, chiar dacă și-ar dori, nu mai pot nici măcar să ațipească, în ultimul timp au fost și cîteva spargeri. „Era vizavi o fată, nu dormea, doar picotea așa, pe la trei, și au umblat la frigideru’ cu cola... ea n-a auzit nimic... au forțat încuietoarea și au luat numa’ trei sticle de doi litri... cu derbedeii ăștia parcă mai poți să dormi?!” Fata cu pricina e considerată de toată lumea drept un exemplu de curaj. Nu se încuie în chioșc, stă toată noaptea cu ușa deschisă, „se ia în gură cu aurolacii”, are un spray paralizant pe care nu l-a folosit decît o singură dată, pe un cîine vagabond. Iarna, cînd multe buticuri încetează să mai fie non-stop, pentru că „nu rentează”, fata tunsă scurt dispare într-o lume a ei, probabil dintr-un alt cartier. Buticul e doar un job de vară, deși ar visa să se angajeze undeva pe litoral.
Pînă la douășpe, în fața buticului e o atmosferă veselă, chiar te simți un pic ca la mare. Mai sînt și mușteriii casei care nu au bani de terasă, beau bere după bere, în picioare, sprijiniți de tejghea. Locuiesc în blocurile din apropiere. Sub pretexul că „merg pînă jos, după țigări” evadează din apartamentele meschine, scapă de gura nevestelor. Sînt bucuroși să socializeze cu „Ce mai faci, vecine?”, vorbesc și cu oamenii, și cu cîinii, deopotrivă, „Rex, vin’ la tata! Ce mare te-ai făcut! Mai rozi papucii lu’ vecina?”. Sandu profită de anturaj pentru a-și lăuda noile produse pentru păr, unghii și dinți și își face reclamă la toți clienții lui din cartier. Asta-i ia cam șase-șapte beri. Acum vreo lună i-a crescut tensiunea într-un asemenea hal, încît a chemat Salvarea. A revenit voios la butic, după o săptămînă de spital, și a dat-o pe coniace. Reci. Dom’ inginer e cam ciufut, privește doar strada și înjură gunoierii, mașinile, primăria. Mircea cumpără bere la doi litri pe care o bea în spatele blocului, „cu băieții”, la bară.
„Cam pe la douășpe jumate rămîn singurică și atunci mi-e urît...”, îmi zice doamna Coca. „Mai vin cam trei-patru clienți pe oră. Mai citesc reviste, mai fac integrame. Cînd pornesc tramvaiele, la cinci, îmi fac de lucru prin chioșc, aranjez una-alta și mă pregătesc să plec... Uite că mă bucur că ai venit tu, am cu cine să stau de vorbă!” E trecut de două. Mă așez pe o navetă goală. Strada e pustie, lipsită de viață. În blocul de peste drum, un bătrîn stă aplecat peste geamul de la bucătărie și fumează țigară de la țigară. Vine un puști de vreo șaișpe ani. Nu știe ce vrea. Mai întîi apă, după aia cola. E amețit rău. „Ăsta-i beat turtă! La vîrsta lui... vai de părinții ăia, săracii!” N-o contrazic. Părculețul de lîngă centrala termică e plin de seringi folosite. Nu-i spun nimic, o las să creadă într-o lume „normală”. Doamna Coca are aproape 50 de ani, locuiește la curte în afara orașului, după ce iese din tură schimbă două tramvaie și o rată, pe la opt ajunge și ea acasă și se apucă de gătit. Pentru fetele ei care pleacă la muncă, să găsească mîncare caldă cînd se întorc. „Și cînd mai dormi?” „Aș dormi eu, dar nu pot. Doar pe după-masă ce mai reușesc să ațipesc două-trei ore.” Cînd o întrebi ce mai face, răspunde cu amărăciune: „Uite aici, ce am învățat… dacă nu mi-a plăcut școala!”. În timpul comunismului a lucrat ca muncitoare în confecții, dar fabrica s-a desființat peste noapte. „Am ajuns să zic și eu că era mai bine pe vremea lu’ Ceaușescu... aveai un loc de muncă stabil, un salariu, acum nimic nu mai e sigur... Buticu’ ăsta azi e, mîine nu e!” În plus, a început să-i fie frică noaptea. De stradă. Toată anxietatea asta o învăluie într-o aură tristă. Mă cuprinde și pe mine, fără să vreau. Vin doi arabi, cu burți imense. Vor bere. Cu ăștia doi e clară treaba, într-adevăr sînt beți. Rîd gălăgios. Ce fac domnițele? Hai, lasă vrăjeala! Du-te acasă și te culcă! „Ăsta are casa de schimb valutar de pe colț. E însurat cu o româncă, au un copil de șase luni. Îl așteaptă nevasta acasă și el umblă brambura...” Mai vine și unul dintre nebunii cartierului care cere țigări la bucată. „Nu ținem! Hai, ia una de la mine și pleacă!” Nebunul își aprinde țigara, trage repede fum după fum, o aruncă și dispare în noapte urlînd. „Așa face tot timpu’! Uneori aruncă cu sticle din plastic după oameni. Ar trebui dus de aici!” Eu știu că e diagnosticat cu schizofrenie, cînd nu uită să-și ia medicamentele e un om normal. Doar că are lungi perioade în care uită și atunci urlă, vorbește singur și cerșește țigări. Mai trece și un insomniac cu un cîine. Se oprește, dar nu cumpără nimic, ar vrea ceva, dar nu știe ceva. Ce poți să vrei la ora patru dimineața?! E liniște pînă cînd se aude huruitul primului tramvai.
L-au repartizat la raionul BLS, adică ustensile de grădinărit, ghivece cu flori, balansoare, nisip „Miau-miau” pentru igiena pisicilor... Într-una din primele zile de lucru, un coleg, tot lucrător comercial ca și el, i-a spus, în camera de odihnă, în timp ce sudau țigările pentru a profita din plin de pauza de un sfert de oră, că a avut noroc. „Puteai să fii ca mine, la carne sau la legume și fructe... De trei luni sînt în permanență bolnav.” Și pentru a-și întări spusele a început să strănute. Avea peste tricoul inscripționat cu numele firmei o pufoaică groasă. Diferența de temperatură dintre camerele frigorifice de unde lucrătorii comerciali cărau cu liza produsele și raion era mare, „ca și cum te-ai teleporta de la Polul Nord direct la tropice”. Nu l-a invidiat deloc, îi plăcea la BLS, munca părea ușoară. Avea salariul minim pe economie și banii i se livrau pe card. După trei luni urma să primească bonuri de masă și să i se deconteze abonamentul pe transportul în comun, o singură linie. După șase luni, dacă se comporta bine, putea deveni lucrător principal, iar în cel mult doi ani, dacă era un angajat model care să stea peste orele de program și dacă fotografia sa ar fi apărut la „panoul de onoare”, avea mari șanse să fie numit manager. Desigur, atunci vor conta și studiile lui superioare. Avea la ce să viseze în timp ce încărca liza cu sacii plini de pămînt pentru flori și cu colivii.
Cel mai tare îl deranjau camerele de supraveghere. Pentru că se simțea mereu urmărit. Pentru că-l vedeau „superiorii” și apoi era certat că nu e bărbierit impecabil. Pentru că nu putea să fumeze pe șest cîte o țigară, în rezerva de unde aducea marfa. Și pentru că nu putea să fure, nu că și-ar fi dorit, dar așa, ca idee... A furat de trei ori: un pix șmecher, un marker și o lesă antipurici pentru cîinele de acasă. După șase luni, cînd devenise deja lucrător principal și se împrietenise cu un tip de la security, i s-a confesat. Ăla a rîs de el: „Toată lumea fură, important e să nu bați la ochi!”.
