Opt ani în Logan
Nu știu voi cum sînteți, dar eu, una, mă atașez și de obiecte. Bine, nu mă atașez de orice vază sau de uscătorul de păr, însă dezvolt cîte o relație hai să-i zicem de amiciție cu obiecte precum patul în care dorm (patul „de acasă”), o anumită geacă de piele din America pe care am revopsit-o de trei ori, laptop-ul sau mașina. Dacia asta Logan bleumarin, extrem de banală, despre care vreau să vă povestesc a fost cumpărată de părinții mei din fabrică în 2006, o decizie corectă de ingineri – o mașină ieftină și robustă, ușor de întreținut. De fapt, a fost singura lor mașină luată „de nouă” într-o viață de muncă, ceea ce spune ceva despre nivelul de trai al oamenilor cinstiți din România. Eu, la aproape 45 de ani, n-am reușit încă o astfel de performanță. În 2006, cînd pe străzi încă mai vedeai Cielo și Tico cu duiumul, era considerată o mașină bună, așa că, înainte de a mă atașa eu de ea, a iubit-o și taică-miu. A fost cu ea la munte și la mare, ca orice inginer care se respectă, însă nu reușit să o scoată din țară, nu a avut acest curaj, taică-miu e șofer de duminică. A îngrijit-o corespunzător, iar chiar atunci cînd s-a mutat de la București la Breaza a ținut-o în garaj. Eu aveam o rablă de SuperNova care ne lăsase deja în drum pe undeva pe la Săftica, iar cînd taică-miu s-a hotărît să mi-o vîndă cu un important discount „tată-fiică”, am fost cel mai fericit om din lume. Mi s-a părut că am luat o supermașină. Interesant e faptul că nici măcar nu am permis de șofer (nu văd aproape deloc cu ochiul stîng), dar iubesc mașinile, pentru senzația de libertate pe care mi-o dau, ele dezvoltă în imaginația mea un întreg road-movie plin de aventură, nicicînd nu am fost mai fericită ca în călătoriile lungi, în calitate de co-pilot, cînd treceam dintr-o țară în alta, fără granițe, și o lume întreagă mi se perinda pe dinaintea ochilor, uneori mai deschideam relaxată și cîte o bere, că doar de-aia eram co-pilot, nici nu mai conta destinația. Cu mașina poți pleca oricînd, oriunde, dacă mori de cald vara, la ora 2 noaptea, și vrei să pleci la mare, pleci la mare. Așa că aș fi în stare să-mi cumpăr o mașină fără să o conduc, doar ca să o vizitez zilnic, să mă așez pe scaunul meu din dreapta și mă bucur de călătorii imaginare, e doar o chestiune de autosugestie. Am avut de cîteva ori tentativa de a face școala, chiar așa chioară cum sînt, însă I., șoferul, mi-a zis de fiecare dată: „Lasă, mai așteaptă puțin să ne schimbăm mașina cu una adevărată... n-o să vrei să conduci o mașină pe care simți că o cari în spate!”. Adevărul e că Dacia Logan, „obiectul iubit” al lui taică-miu, s-a dovedit o mașină chiar mai proastă decît ne așteptam. Nu ne-a lăsat niciodată în drum, ca SuperNova, însă ne-am confruntat cu tot soiul de „detalii”. Cum ar fi aerul condiționat care, la orice Dacie (nu știu cum o fi acum, la cele noi, dar nu-mi fac mari speranțe), e o glumă, un vînticel, o adiere. Ei bine, la a noastră nu mergea deloc și n-am reușit să-i dăm de capăt – cică era vorba despre nu știu ce por pe unde pierdea freon. Am mers cu ea fără aer condiționat, la drumuri lungi, opt veri la rînd, cred că erau 60 de grade în mașină, ne-am întors odată, într-un iulie, de la Calafat, pe malul Dunării, prin niște amărîte de sate și am simțit că leșin, eram leoarcă și mă ștergeam cu tricoul, totul în mașină era încins și frigea, din cînd în cînd, la cîte un cot al drumului, vedeam Dunărea, o apă neverosimilă. Sau pe autostradă, cînd nu poți să mergi vara cu geamurile închise, sute de kilometri prin Croația, cu huruitul ăla constant în urechi care te amețea, trei zile după aceea am avut auzenii, singurul gînd care mă consola era că așa se mergea cu mașina prin Europa în urmă cu 40-50 de ani și nu mai murea nimeni. Iarna, o altă problemă imposibil de rezolvat – dezaburirea, geamurile Loganului nostru nu voiau să se dezaburească neam! Și bagă căldură, și deschide geamurile, și șterge cu cîrpița, ca atunci cînd s-au inventat primele Dacii, și nervi, și țipete: „Fac accident, nu văd nimic!”. Ștergătoarele care se înțepenesc, scîrțîie, mînjesc. Tăblăria care ruginește ca Făt-Frumos, într-un an cît altele în zece, am făcut-o de două ori, degeaba. Lipsa de demaraj și imposibilitatea de a depăși, stai după curul unui camion ore în șir, mașină leneșă, asta e. Și cîte și mai cîte, mașina asta parcă a fost făcută în dușmănia omului care o conduce și a pasagerilor săi. La un moment dat, nu se mai aprindea nici bordul și nu mai mergea radioul, ore și ore de drum petrecute în tăcere, pînă cînd am început să caut cîntece cu karaoke pe telefon și am învățat să cîntăm. Am cîntat în Logan tot repertoriul Beatles, dar și Aurelian Andreescu cu „Copacul” lui, și Mihaela Runceanu, „De-ar fi să vii”, am făcut Vocea României pe drumul București-Cluj de nenumărate ori. Și din nou, la un moment dat, m-am simțit fericită din cauza senzației de libertate absolută pe care pînă și o Dacia Logan ți-o poate da și atunci am învățat și să o iubesc. Pentru că în viața asta visezi multe, dar cîteodată te mulțumești cu ce ai aici.
În toți acești ani am visat să scap de Dacia Logan și n-am reușit. Totuși, am reușit să încheiem cu ea o întreagă producție de film documentar, cunoaște pe de rost toate satele din județul Cluj – Geaca, Țaga, Fizeșu, Răscruci, Bonțida. A fost o mașină de nădejde, o mașină bună la țară. La un moment dat, am rămas împotmoliți cu ea în noroi, pe un drum de 4x4, eu am împins-o și am reușit să o scot. A străbătut țara în lung și în lat, dintr-o mașină de garaj a fost mașină de producție și mașină off-road. A ajuns la mare în fiecare an și nu doar la noi, mai ales în satele bulgărești unde n-am fi putut ajunge altfel decît cu mașina, a fost abandonată timp de zece zile pe cîte o străduță lăturalnică și, ca orice mașină care ajunge la mare, s-a umplut și ea de nisip, portbagajul a fost plin de costume de baie și prosoape ude. S-a plimbat prin Balcani, prin Serbia și prin munții Bosniei unde la un moment dat se termina asfaltul și începea un drum forestier, pe acolo ne arăta GPS-ul că trebuie să o luăm, ne-am uitat unul la altul – sîntem iresponsabili, ce naiba căutăm în Bosnia cu mașina asta?! Apoi am ajuns prin niște sate, iar copiii bosniaci s-au luat după mașina noastră – de unde o fi venit, nu văzuseră niciodată vreun număr de România. Loganul nostru a ajuns cu brio chiar și la Berlin, tot la o filmare, atunci am coborît din mașină atît de ruptă și de amețită încît nici nu mai știam care era stînga și care era dreapta. Iar neamțul care ne-a primit a clătinat din cap – cum or fi ajuns băieții ăștia pînă aici? –, dar n-a zis nimic. Acolo mașina nu reprezintă neapărat un statut ca la noi, contează omul. Iar Loganul nostru a fost respectat în trafic, în Germania, ca și cum ar fi fost un BMW ultimul tip, cel mai civilizat trafic pe care l-am întîlnit vreodată, poate doar românii să-l mai strice. Nimeni nu s-a uitat urît la noi pentru că eram într-o Dacia Logan din 2006, cum se întîmplă aici, mașină de sărak, uneori cînd mai mergeam cu ea pe la festivaluri sau alte evenimente nici nu îndrăzneam să intrăm cu ea în parcarea hotelului, o lăsam pe o stradă din apropiere. Ești judecat și după mașină, asta e, iar eu nu vreau să fiu judecată în general, m-am lămurit că viața e mult prea scurtă ca să ne holbăm unii la alții – ce telefon are? ce haine? ce mașină?
În urmă cu cîteva zile, cînd m-am urcat în noua mașină (second-hand, desigur), m-am simțit ca într-o navetă spațială. Scaunul meu, din dreapta, era ultraconfortabil, pe bord se aprindeau zeci de luminițe, aerul condiționat mergea impecabil, motorul torcea silențios, nici un huruit. „Hei, acum poți să încerci să faci și tu școala...”, mi-a zis I. Nu mă imaginez conducînd mașina asta, dar m-am îndrăgostit de ea instantaneu și de senzația de libertate pe care mi-o dă. Nu e ceea ce ne-am dorit, am făcut multe compromisuri, în gama ei de preț se încadra mai bine un Duster, dar am zis: gata cu Dacia, gata cu plasticul ieftin și cu aerul condiționat ca o adiere! Loganul, săracul, e praf și se întoarce la taică-miu, cu un preț preferențial „tată-fiică”. Dar Bebe, mecanicul, l-a asigurat că dacă mai bagă 2.500 de lei în ea e ca nouă. Mi-e dragă, nu mi-aș dori să ajungă la fiare vechi. Nu încă. Toate poveștile noastre și toate cîntecele sînt încă acolo, într-o carcasă.
