Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
Pentru mine, sărbătorile de iarnă sînt toate la fel. Iată o scurtă trecere în revistă a sărbătorilor pe care le-am consemnat în diferite texte, de-a lungul anilor.
Locuri care nu te lasă să pleci, deşi ţi-ai dori să pleci, deşi ştii că există o salvare, un „dincolo”, însă nu ai forța necesară pentru a-ţi deschide un alt drum.
Spuneam că-i privesc pe acești oameni ca pe o specie extraterestră pentru că, din păcate, eu nu pot lucra în orice condiții și încep să mă simt complexată.
Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
Doi oameni drăguți, deschiși, prietenoși, ca mai toți oamenii pe care i-am întîlnit în Albania și de care m-am simțit încă din primele momente legată afectiv. Acum mi-e dor de ei de parcă toți ar fi rudele mele.
După trei săptămîni de iulie în care am locuit în Tirana și m-am copt la 40 de grade, cu excepția unor excursii pe care le-am făcut în scopuri turistice, dar și de cunoaștere a țării, cînd am ajuns în sfîrșit la Corcea, aproape de granița cu Grecia, am simțit că am ajuns la Brașov.
Eu am crescut într-o familie unde se vorbea tot timpul în aromână, deci prima legătură a fost limba, iar cu timpul am simțit obiceiurile noastre, tradițiile creștine, ortodoxismul nostru.
În același timp, mă feresc de limba de acum a celor mai mulți dintre compatrioții noștri care reușește să exprime atît de puțin, în atît de puține cuvinte, i-am întîlnit și pe ei în Albania, în vacanță, atît în Durres, cît și în Saranda, nu am simțit nevoia să comunic cu ei.
Dimineața începe doar atunci cînd locuitorii orașului se întîlnesc pe la terase ca să-și bea cafeaua, însoțită mereu de un pahar de apă rece din partea casei, cafeaua nu se bea niciodată acasă.
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
Mereu am urît cumva Bucureștiul, deși m-am străduit să-l iubesc, iar în ultimii ani, de cînd nu se întrevede nici o schimbare, l-am urît mai mult decît oricînd.
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
