Două kilograme și jumătate și alte cugetări

Publicat în Dilema Veche nr. 973 din 1 decembrie – 7 decembrie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Săptămîna trecută s-a îmbolnăvit pisica. Știu, sună ca în scuza aia de clasa a IV-a: „Gigel, de ce nu ți-ai făcut tema pentru acasă?”, „S-a îmbolnăvit pisica!”, „Adina, de ce nu ți-ai scris articolul pentru Dilema?”, „Păi, moare pisica!”. Adevărul e că pisica noastră, Sushi, o pisică luată de pe stradă, cu multe probleme, chiar a fost la un pas de moarte, dar să nu uităm că pisicile au nouă vieți. N-a mîncat nimic și a vomitat timp de-o săptămînă, a slăbit de la trei kilograme șase sute la două kilograme și jumătate, acum e ușoară ca un fulg, o iei în brațe, nici nu simți că ai pisică. N-aș fi crezut că boala sau agonia unei pisici îți poate da atît de mult viața peste cap și probabil că nu mă vor înțelege decît cei care au deja animale de companie (care treptat devin membri ai familiei, asta e!) și au trecut prin așa ceva. Nu poți sta neputincios să te uiți la un animal cum se stinge sub ochii tăi, așa că dai fuga la veterinar. Aici încep, ca și în cazul oamenilor, zeci de analize și de investigații – ce are pisica? Analizele și investigațiile costă exact ca în cazul oamenilor, uneori chiar mai mult, pentru că nimic nu e compensat, nici medicamentele, deși cele mai multe dintre animalele bolnave sînt salvate de oameni inimoși de pe stradă, adică de pe spațiul public, care nu știu la ce se bagă și își asumă în mod decent responsabilitatea pînă la final. De pildă, pentru o ecografie de pisică plătești 350 de lei. Eram într-un centru de investigații aflat la demisolul unui bloc, două fete tinere îmi țineau pisica, ea mieuna jalnic cu ultimele ei resurse de energie, iar un doctor cu alură de fin intelectual, care în timpul liber probabil că ascultă Bach sau un jazz bun, cu mîini albe și fine, se uita în burta pisicii și îi dicta unei alte fete niște parametri de care depindea viața pisicii. M-am gîndit atunci, deși mi-era foarte milă de biata pisică, supusă unor astfel de cazne: ce meserie bună! Stai pe un scaun, examinezi pe un ecran măruntaiele unui animal, dacă greșești ceva nu e mare scofală – în fond, moare o pisică, nu moare un om! – și cîștigi 350 de lei. Oare de ce mi-oi fi dorit eu să fiu scriitoare cînd puteam să aleg medicina veterinară, cu specializarea ecografie? Există și centru pentru radiografii, acolo e chiar pe bandă rulantă: bagi pisica, scoți pisica, pac! – două poze, 250 de lei.

Așadar, nu poți lăsa pisica de izbeliște ca să-ți moară pe sub pat, trebuie să ai conștiința împăcată că ai făcut totul pentru ea. La clinica veterinară întîlnești alți oameni în aceeași situație ca tine, au venit cu animale într-o fază mai ușoară sau mai avansată de degradare. Sînt patru săli, cu mese înalte, metalice, pe fiecare masă e cîte un animal disperat sau resemnat, depinde cîtă forță mai are să se împotrivească doctorilor și injecțiilor. O femeie stă în fața cuștii motanului ei care are grave probleme renale. Îi dau lacrimile și pare să îngîne un soi de cîntecel ca să-și liniștească motanul: „Trebuie să-i facă transfuzie, e ultima lui șansă!”. O cățelușă Labrador are față total avariată și cusută, e plină de sînge – a alergat după o pisică și a nimerit într-o dubă. „Am plîns toată noaptea”, zice stăpîna lui, „nu credeam că mai scapă!” Un pui de bichon are parvoviroză, lîngă el e o bunică pensionară, are mai mult timp liber ca să și-l petreacă prin cabinete. Vorbește la telefon cu nepoțica ei care plînge că moare cățelul, apoi ni se adresează nouă, tovarășilor de salon și de suferință: „L-a luat fata mea de la canisă, i-au luat banii și i l-au dat bolnav... ce era să facem? Să-l lăsăm așa?”. O altă doamnă în vîrstă a venit cu Costică, un motan care are diabet – așteaptă să se i termine perfuzia, Costică e cuminte, se uită în ochii ei ca la un soare. M-am întîlnit acolo și cu o scriitoare pentru copii pe care îmi doream de mult s-o cunosc, stăteam față în față, avînd fiecare cuștile cu pisicile noastre bolnave. Iar doi tineri foarte simpatici veniseră cu o pisică de pe stradă pe care voiau cu entuziasm să o adopte, să-i facă deparazitarea, vaccinurile, aș fi vrut să le spun cît de complicat e după aia, dar nu le-am zis nimic. 

După ce pisica noastră a slăbit aproape un kilogram, nu au mai rămas din ea decît ochii ei mari, verzi și expresivi, am senzația cumva că tot sufletul ei de pisică e acolo. Timp de o săptămînă, am stat zi de zi lîngă ea să i se facă injecțiile și perfuziile și am simțit cum se pompa viață în două kilograme și jumătate de corp, iar asta e o experiență în sine. O aduceam acasă ca pe o cîrpă și nu era mai bine. Ne chinuiam să o hrănim forțat cu o seringă, scuipa, toată casa era plină de vomă și de mîncare de pisici scuipată, pisica tot nu era mai bine. Seara, simțeam nevoia să închid o ușă, mă mutam în cealaltă cameră pentru că altfel nu aș fi rezistat să mă uit din cînd în cînd dacă mai respiră. Adevărul este că e foarte greu să-ți împarți spațiul cu cineva foarte bolnav, fie el un om sau o pisică, simți o suflare a morții undeva lîngă tine și nu poți face nimic ca să o alungi. 

Acest text nu e doar despre pisica noastră, Sushi, care în final și-a revenit, mănîncă cît șapte, încercînd să recupereze tot ce a pierdut în ultima săptămînă. Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții. Din fericire, pînă acum nu am pierdut pe nimeni care mi-a fost drag, iar bunicii au murit la vîrste considerabile, mama-mare de la Cluj, pe care am iubit-o cel mai mult, a murit „ca un pui” (așa a zis mătușă-mea), la peste 90 de ani, într-o după-amiază, cu toți ai ei lîngă ea, capul i-a căzut în piept, a adormit și a trecut cu bine Dincolo. Momentul acesta de trecere mă sperie cel mai tare, și morțile ticăloase, insidioase, care te chinuie. Din fericire, n-am avut pe nimeni pe care să-l văd pas cu pas cum se stinge, să asist propriu-zis la acea transformare din ființă în neființă. Am trăit vremuri de pace, n-am văzut oameni murind împușcați pe stradă și nici bombe căzînd peste casa de vizavi. M-am născut în România, n-am copilărit la Sarajevo, care e la doi pași de noi, în anii ’90, unde lunetiștii de pe dealuri trăgeau și în copii. Nu m-am născut nici în Ucraina, pentru ca acum să mă ascund prin subsoluri sau pe la metrou, cu tot cu pisică. Mereu am dat vina pe țară, pe locul nepotrivit, dar poate că e un privilegiu să trăiești undeva unde oamenii și pisicile mor de moarte bună.     

Imediat după ce și-a revenit pisica, m-am îmbolnăvit și eu, am zăcut aproape două zile cu frisoane, dureri musculare, un pic de febră, mă simțeam ca și cum m-ar fi călcat trenul. Mi-am zis că am luat vreun virus de prin cabinetele veterinare – la cîtă suflare de om și de animal era acolo, nu m-aș fi mirat. Mă gîndeam la cît de fragilă e viața asta cumva și atîrnă ea de un fir de păr, acum ești bine, mîine nu mai ești bine sau poți să nu mai fii deloc. Mă gîndeam la un prieten de-al nostru care, în urmă cu două săptămîni, la ora 2 a ieșit cu un prieten la băut, iar la ora 3 era pe masa de operație, i se monta un sten. Mă gîndeam la colega mea de bancă dintr-a IX-a care îmi spunea că eu sînt „steluța ei”, am văzut o poză cu ea pe Facebook, veselă și cît se poate de în viață, însă soțul ei scria „Vă mulțumesc tuturor pentru sprijin!”, mai jos se înșiruiau comentariile cu „Dumnezeu s-o odihnească!”. Mă uitam șocată, nici măcar nu aveam pe cine să întreb ce s-a întîmplat. Da, acum poți să fii, mîine nu mai ești. Ce perversă formă de existență ni s-a dat, nici măcar nu mai ai timp să salvezi, în ultima clipă, ultimele tale gînduri, ultimele tale visuri pe un hard extern, ca să rămînă undeva, mori ca telefonul cînd i se termină bateria, se stinge ecranul, tot ce urmează e o întunecare. 

A doua zi mi-am revenit complet, am fost în Piața Obor și ne-am făcut planuri ce gătim săptămîna viitoare, am fost la mall Veranda și mi-am luat trei haine, spre seară am băut și două pahare de vin pentru că răul dispăruse. Și m-am gîndit din nou, amintindu-mi de pisica noastră care nu a mîncat o săptămînă, a slăbit pînă cînd nu au mai rămas din ea decît ochii ei mari, verzi și expresivi, și totuși a supraviețuit. Avem în casă o pisică vie care toarce. Și mi-am dat seama – ce formă de existență puternică ni s-a dat, cît de ușor putem renaște, așa că vom trăi cu toții o mie de ani, în lumea noastră mică, să avem gînduri și visuri pînă cînd, poate, vor apărea mașinării uluitoare care să le ducă mai departe, dincolo de noi.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Când ajunge din nou în România un val de aer polar: unde se anunță ger cumplit, cât mai ninge la munte
Trei zile de iarnă autentică se anunță în mai multe județe din zona de munte. Meterologii anunță ninsori puternice și viscol. Începând de duminică însă un val de aer polar lovește România. Sunt așteptate temperaturi de până la minus 20 de grade Celsius.
image
Trufia îngroapă România. De ce nu putem fi cel mai de preț aliat pentru Occident: „Suntem ca ruda aia săracă...”
România nu reușește să profite de oportunităţi și să-și exploateze potențialul. Marius Ghincea, profesor la Universitatea Johns Hopkins, explică ce-i lipsește României.
image
Netflix, accesat doar din propria locuinţă. Compania ia măsuri drastice: care va fi singura excepţie
Netflix urmează să ia măsuri drastice, astfel încât utilizatorii să nu îşi mai poată împărţi contul cu alte persoane. Decizia a venit, după ce datele statistice au arătat că peste 100 de milioane de utilizatori din întreaga lume folosesc, de fapt, contul altcuiva.

HIstoria.ro

image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.