Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –

Publicat în Dilema Veche nr. 963 din 22 septembrie – 28 septembrie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Presa românească din anii ’90, începutul anilor 2000, este un subiect fabulos în sine, bun pentru o teză de doctorat la Facultatea de Jurnalism, poate chiar s-a făcut, cine știe? Pentru mine e un subiect de roman. Am început să lucrez „în presă” în 1996, eram pe atunci foarte tînără. Iată un text scris în perioada respectivă. Adevărata presă în România nu mai există, oricine poate deveni acum „jurnalist” – tot ce contează sînt viralul și „conținutul”.

În România există două tipuri de publicații: cele care apar pe piață și cele imaginare. Dacă te poți lipi la o publicație „pe cale de apariție” care vrea să-și formeze și consolideze echipa, te poți considera un om fericit. Primești timp de cîteva luni un salariu, vii la redacție cînd și dacă ai chef, ca la o ședință a comitetului de bloc în care se promite că se va face și drege, se va repara liftul și trebuie să investim în becuri. În rest, exersezi. Ca la pian sau la vioară. Pe niște partituri slabe, căci știi că, cel puțin docamdată, nu vei cînta în vreun concert. Am lucrat la două astfel de publicații. Una dintre ele cu mari pretenții, cu modele împrumutate din afară. Cu un salariu fix și bani intrați în ziua de, la ora de, pe card. O seriozitate aproape greu de imaginat în România. 

S-a format echipă destul de pretențioasă, deși aleasă oarecum la întîmplare. Oameni de facturi și pregătiri diferite. De la istorici la literați. De la studenți la medici. Redactorul-șef ne anunța săptămînal: „Apărem pe 15. Vreau să vă concentrați, primul număr trebuie să fie foarte tare, materialele pe care le aduceți de acum încolo vor intra cu adevărat în revistă!”. Febrilitate. Telefoane. „Mă numesc X și sînt de la o revistă inexistentă care va apărea pe piață pe data de 15. Ați putea să-mi acordați un interviu pe tema...” În timp ce tot speram că ne vom lansa odată și odată, simulam și confecționam numere 0, -1, -2... În pauzele de simulări, ne pierdeam timpul pe chat, organizam și reorganizam banca de subiecte, ne împrieteneam, ne certam, ne îmbărbătam cu o bere la cafenea, luam taxiuri împreună și plăteam nemțește. Inevitabil, se formaseră „bisericuțe”. Fete cu probleme în amor. Istoricul care a scris o carte cu istoricul care vrea s-o scrie, dar nu știe cum să descurce ițele conspirației internaționale. Ziaristul care pregătește „dosare” despre toate problemele umanității, de la afacerea Roșia Montană la conducta de gaz care vine din Rusia, cu ziarista școlită la agenții de știri care posedă relații pentru a aduce completări dosarelor. Oameni care doar scriu bine, dar nu le place presa și oameni cărora le place presa, dar nu scriu bine.  

Boala s-a prelungit inadmisibil de mult, dar nu puteai să-i simți agonia pentru că primeai banii în fiecare lună. Și, într-o bună zi, publicația noastră imaginară a murit. N-a fost o surpriză, căci toată lumea se aștepta la un asemenea final.

A doua publicație imaginară a apărut într-un tîrziu, ca prin miracol. Atmosfera semăna cu cea a unui Cămin Cultural, în vremurile sale bune. O brambureală de calculatoare și de viitori redactori, reporteri, corectori și diverși directori de marketing care promiteau că, în privința banilor, „toată lumea o să fie foarte mulțumită”. Revista se desena pe o tablă și fiecare trebuia să-și dea cu părerea și să-și aducă contribuția cu cîte un dreptunghi sau guguloi care conțineau posibile rubrici. În fiecare zi apăreau cîțiva pe care nu-i cunoșteam și care se pierdeau pe drum după mai puțin de-o săptămînă. Studenți la Jurnalistică bine intenționați cărora doi sau trei posibili redactor-șefi le țineau prelegeri. Secretare apetisante care-și verificau căsuța de e-mail. Jurnaliști divorțați în speranța că-și vor găsi o nouă parteneră de viață. Bucătari amatori care preparau în bucătăria redacției varză călită cu cîrnați. Chiar și „băieți de mingi”, căci... „Mișule, ce faci tu acolo? Nu mai ieși să ne iei cîte o bere?” sau „Mișule, mai ai țigări?”. După o lungă perioadă de chefuri și mahmureli, revista a apărut și a existat ceva vreme. N-a fost un avorton publicistic, așa cum m-am așteptat. 

Mă sună un fost coleg să-mi spună că va apărea un nou cotidian și că se fac angajări. Mă întreabă dacă vreau „să băgăm amîndoi un cap, pe la ora doișpe, la Casa Scînteii”. Sînt neîncrezătoare, am deja o idiosincrazie față de locul respectiv, dar decid să merg.

În România nu se poate trăi din colaborări, ideal e să ai o carte de muncă undeva, eventual la o „fabrică de texte”reprezentată, de exemplu, de un cotidian. Mai există un fenomen: migrația. Fenomenul migrației l-am văzut pe viu și la propriu în Casa Presei, atunci cînd m-am dus cu fostul meu coleg „să bag un cap” în birourile noului cotidian. Toată lumea „știa ceva” și zvonurile se răspîndeau cu o viteză uluitoare, „cică ar fi salarii de la patru sute de parai în sus”, „N-ai văzut cum arată birourile? Numai mochetă și termopane”, „Au investit peste un milion de dolari!”, „Au calculatoare super, de la Pentium patru în sus!” și majoritatea treceau cu sfioșenie pragul publicației măcar să lase un loc de „bună ziua”.

Jurnaliștii Casei Presei, fie că aveau aripi puternice de egretă sau aripioare de pasăre-muscă, zburătăceau în stoluri interminabile pe culoarele-galerii ale clădirii, avînd drept conducător de grup pe cîte unul „care-l știa pe cutare” sau „mai lucrase cu cutare” din staff-ul viitorului ziar.

Un bodyguard te soma să te identifici la intrare – o situație deosebită, căci în majoritatea redacțiilor de acolo, de obicei, poți să intri ca-n brînză. „Domnul redactor-șef adjunct se află într-o ședință. Dacă mai puteți aștepta o jumătate de oră...”, gîngurește o secretară cu look de top-model. Rămînem proțăpiți pe hol ca să-l vedem cînd iese. Își fac apariția tăcuți și alți păsăroi-jurnaliști care-și strîng aripile, jenați parcă de confortul sporit al cuibului. Îl recunosc pe un tip care lucra la o agenție de știri cu trei milioane pe lună. E jovial, plin de încredere, „îl știe pe un tip de la cultură”. Vorbim în șoaptă ca să nu deranjăm pe nimeni, căci „se lucrează”. Pe lîngă noi trece un alt stol de tineri, deja angajați, în blugi de firmă și cu cercei în urechile stîngi. „Afaceri de partid”, îmi șușotește fostul coleg, după care îl reperează pe redactorul-șef adjunct, îmbrăcat ca un prezentator de știri, care tocmai iese pe una dintre ușile masive. Îl recunoaște pe fostul coleg, îi zîmbește, îi arată printr-un semn că timpul îl presează, apoi ne pasează șefului „de la social”. Insist pe lîngă individul mic și agitat. Regretă, dar posturile sînt toate ocupate.

Fostul coleg și tipul de la agenția de știri dispăruseră, informîndu-mă în grabă că ne vedem „la o țuică” la Rodipet, cîrciuma cea mai populată a marelui colos, de obicei de către cărătorii de manufactură și de șoferi din împrejurimi, dar și de ziariști. Aici se discută aprins despre deja miticul cotidian. „Se pare că a venit nu știu care de la PRO TV”, „Se va naște un nou trust de presă!”, „Fiți pe fază, vor mai scoate și alte publicații!”. Stau la masă cu cîțiva ziariști care ar putea să-mi fie bunici. Începe să mi se țină o lecție pentru care sînt deja pregătită. Nostalgii. Romane nescrise. Piese de teatru neterminate. Despre presa comunistă și cum trebuia să te lupți cu balaurul cenzurii. Avea nouă capete. Sufla foc și pucioasă pe nări. „Dar să știți, dom’șoară, că și pe vremea aia se făcea presă bună! Erau oameni talentați! Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!” Mă simt brusc emoționată. O nostalgie după ceva netrăit care, totuși, mă apasă. Aș vrea să-i fac pe acești oameni cu adevărat fericiți și să-l aduc pe Lenin măcar pentru cinci minute pe soclul său din fața Casei Presei și mereu aceeași Casă a Scînteii. Să le văd fața luminată de un zîmbet. Și atît.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.
Zizi și neantul jpeg
Spre prima zi de școală
În prima zi de școală, cîndva prin anii ’70, aveam părul foarte scurt. Arătam ca un băiețel trist. Nu numai că eram tunsă băiețește, ci și părul meu, pînă atunci plin de bucle, stătea turtit și parcă apăsat de o uriașă rocă.

Adevarul.ro

SS Waratah FL601368 jpg
Misterele de pe ocean. Vasele dispărute fără urmă, ale căror povești fascinează și azi
Oceanele sunt un loc fascinant și totodată periculos pentru omenire. Iar acest lucru este dovedit din plin de o serie de evenimente misterioase, încă neexplicate, petrecute pe uriașele întinderi de apă.
Ziua 55 a războiului Ucraina - Rusia Bucha FOTO Gettyimages
„Sunt civili, la dracu'!”: apelurile telefonice interceptate dezvăluie mărturisiri făcute de soldații ruși
Un soldat rus a făcut o mărturisire uluitoare în timpul unei conversații telefonice înregistrate cu iubita sa.
Mirciulică afis film jpg
Mircea Bravo, debut în film. Comedia „Mirciulică“, în cinematografe din 7 octombrie VIDEO
După succesul din mediul online, Mircea Bravo se lansează în cinematografie cu un lungmetraj în care joacă rolul principal.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia