Să ne alăturăm mulțimii!
Cînd ești tînăr, vrei să faci parte dintr-un public, aproape orice fel de public. Publicul ține de cald, e un soi de gașcă mai mare, îți oferă un anonimat confortabil, în plus nu te deranjează nici spiritul de turmă, ba dimpotrivă, îți place să imiți comportamentul celor din jur. Îmi amintesc de publicul de concert din anii ’90, de la primele festivaluri rock, de la Scorpions sau Metallica. Pe lîngă spectacolul pe care ți-l ofereau cei de pe scenă, publicul însuși era un spectacol, toți ciudații se adunau acolo, toți „anarhiștii”, uneori ieșea cu bătaie. Dar nu conta, cîntai, dansai, rîdeai și plîngeai împreună cu ei. Erau primele experiențe de concerte pe stadioane la care veneau zeci de mii de oameni. Bucuria de a te alătura mulțimii de spectatori nu se compara cu nimic altceva, nu puteai sta deoparte. Cu timpul, și publicul de concert a devenit mai nișat și mai selectiv, iar pe măsură ce îmbătrînești a face parte dintr-un public atît de numeros devine o angoasă, mai ales te lupți cu anxietățile din viața de zi cu zi. Însă te alături unor mulțimi mai mici, cu sau fără voia ta, cam toată viața ești un spectator. Mergi la teatru, la cinematograf, pe la premiere, la concerte de jazz, prin pub-uri, ești un consumator cultural, fără să-ți mai dorești neapărat să aparții publicului, te interesează doar ceea ce ți se oferă de pe scenă, pentru ce ai plătit de fapt un bilet, actul cultural/artistic în sine. Descoperi că există public pentru orice, de fapt – de la publicul de librărie, oameni care vin ca să vadă un autor, lecturi publice, oameni care plătesc 10 euro ca să asculte un autor cum citește din cartea lui (la noi, din păcate, acest tip de public nu s-a format încă) –, la public de conferință, public care așteaptă să aibă revelații „inspiraționale” de la cine știe ce vedetă, persoană publică, la rîndul ei, public pentru un happening stradal al unui artist anonim. Însă nu mai vrei să te identifici cu cei din jur, încep să te deranjeze atitudini, tipologii – te enervează cei care foșnesc la film, cei care nu-și închid telefoanele la un spectacol de teatru, nu înțelegi de ce se aplaudă în picioare minute întregi la o piesă slabă, te scoate din minți cel care, la o conferință, cînd se ajunge la Q&A, se trezește vorbind mai mult decît invitatul de pe scenă. Ajungi, în diferite situații, să fii tu cel de pe scenă, să ai tu ceva de oferit unui public și atunci rolurile se inversează. Te obișnuiești cu postura, cu microfonul, înveți cum să faci pauze între cuvinte, cum să-ți învălui publicul cu privirea și să nu te uiți fix doar la un singur spectator din primul rînd. Toate acestea sînt trucuri, însă nu e ușor, nu oricine poate să o facă, școala românească nu ne învață, din păcate, cum să ne adresăm unui public, cum să ieșim din ipostaza de spectatori. Eu am învățat în aproape zece ani de la publicul alcătuit din copii, care este cel mai dezinvolt și mai versatil public. Dacă veți avea ocazia să vorbiți unui public, indiferent de natura lui, și aveți trac, faceți ca mine – imaginați-vă că în fața voastră sînt copii de clasa a III-a, cu siguranță veți trece cu bine peste această încercare. Odată cu vîrsta, mai apar și altele – lenea, comoditatea, ieși din casă mai rar, nu mai ai timp, însă rămîi tot un spectator. Ai acasă la tine de toate – televizor, YouTube, platforme de streaming, poți urmări orice, de la filme la spectacole de operă. Ești deja un couch potato, dar reprezinți tot un tip de public, faci parte din el. În pandemie, s-au inventat și forme de spectacol destinate exclusiv unui public online. Despre cum a evoluat publicul cultural din România veți putea citi în acest Dosar. (Adina Popescu)
