Într-o carte poștală ilustrată – de ce nu sînt românii ca austriecii? –

La finalul lui august am fost invitați cu filmul nostru documentar la un festival internațional de film din Austria, la Kitzbühel. Dincolo de selecție, m-am bucurat și pentru că nu văzusem nimic din Austria în afară de Viena și se știe că o capitală nu reprezintă niciodată o țară. Știam despre  Kitzbühel că e una dintre cele mai cunoscute și luxoase stațiuni de schi din Tirol, frecventată, mai ales iarna, de soiul de vedete, inclusiv de la Hollywood, și mi s-a confirmat încă din prima zi cînd, la o tonetă de stradă cu tradiționalii wurst, am văzut afișate poze cu Schwarzenegger, la diferite vîrste, alături de proprietara tonetei – probabil că acolo mănîncă el cîrnați de fiecare dată cînd mai dă pe acasă! Un prieten m-a avertizat la plecare: „Vezi că acolo, la Après-ski, se bea șampanie, așa că pune-ți din timp niște bani pe cardul Revolut!”. N-a prea fost cazul, organizatorii festivalului într-o țară în care totul se face ca la carte au avut grijă să nu le lipsească nimic invitaților, așa că m-am pomenit într-o mini-vacanță neașteptată în Tirol. Am ajuns noaptea tîrziu, aterizaserăm la München și cineva ne preluase de la aeroport și ne-a dus direct la barul festivalului, unde o petrecere era în plină desfășurare, am dat pe gît două beri bavareze (!), habar n-aveam unde nimeriserăm, atunci cînd ajungi pentru prima oară într-un loc necunoscut e foarte straniu că nu ai nici un fel de repere, apoi am pornit-o agale spre hotel. GPS-ul ne indicase douăzeci de minute de mers pe jos, o nimica toată. Însă douăzeci de minute în urcare – a doua zi ne-am dat seama că, de fapt, am urcat un deal întreg, vreo 300 de metri diferență de nivel față de centrul stațiunii. Am trecut pe lîngă o biserică veche, printr-un crîng, pe lîngă case de vacanță nelocuite, dar luminate ca-n poveștile cu zîne și hobbiți, apoi de-a dreptul pe lîngă un mic cimitir tot de poveste unde fiecare mormînt, la o distanță decentă față de celelalte, își avea candela și florile lui, am revenit în fiecare seară, de altfel, în cimitirul acela doar pentru faptul că acolo ideea de moarte părea mult mai suportabilă decît oriunde în altă parte (ne-am și întrebat: oare cît costă să-ți cumperi un loc de veci în Tirol?). În sfîrșit, am ajuns la hotel și ne-am culcat, era tîrziu, iar a doua zi dimineață, cînd am deschis larg fereastra, am avut senzația ireală că am părăsit, de fapt, lumea reală și că am nimerit ori într-o ilustrație de carte pentru copii, ori într-o carte poștală ilustrată, o fotografie prelucrată în Photoshop. Totul era impecabil, începînd de la munții din jur care se decupau perfect pe fundalul unui cer albastru de vară, cu norii aceia pufoși, comandați special parcă pentru o poză de Instagram („Știați că ăștia aruncă cu rahat, atunci cînd plouă, pe toate pajiștile și colinele astea ca să le mențină atît de verzi?”, ne-a informat un român, ospătar de-al locului ceva mai tîrziu. „Totul e plin de balegă!”), da, un verde ireal, văcuțe bălțate care pășteau liniștite iarba tunsă regulamentar. Și flori, flori peste tot care arătau mereu proaspete, nu vedeai o floare ofilită și nici pe nimeni care să le îngrijească, așadar am presupus că există, pe timpul nopții, o armată întreagă de spiriduși austrieci care se ocupă de ele. Am refăcut traseul nocturn în sens invers, pînă în centru, la coborîre a fost mult mai ușor. Era chiar un traseu pentru excursioniști, un drumeag pietruit fără nici o fisură (în București îmi rup gleznele din cauza denivelărilor și gropilor din asfalt, la Sibiu am făcut o entorsă urîtă din cauza unei pietre lipsă din caldarîm), cu indicatoare și bănci din loc în loc pentru admirat priveliștea, cu recipiente cu pungi pentru rahatul cățeilor montate la tot pasul, cu o mică tonetă de ziare (locale) fără vînzător, lași de bună credință 5-6 euro și îți iei ziarul. Și, da, am întîlnit și excursioniști, în general oameni trecuți de 60-70 de ani, bine echipați, cu apă la purtător și cu bețe de montaniard (să fim serioși, vorbim despre un deal!). Toți omenii ăștia ne zîmbeau și ne salutau de parcă ne-ar fi cunoscut de-o viață. Erau complet zen, de parcă toți ar fi fost pe Xanax de ani întregi... dar cum să nu fii zen într-o astfel de lume? Ca să nu mai vorbim de orășelul în sine, cu două-trei străzi istorice, dar absolut încîntător, în spiritul imperiului, cu cafenele tihnite, trăsuri trase de cai arătoși, un timp care pare să se scurgă altfel decît în lumea noastră reală. Patru zile am tot plutit în această stare de bine, atît de mult bine încît la un moment dat simți nevoia să te cerți din orice ca să revii cu picioarele pe pămînt, ceea ce am și făcut destoinic, ca orice cuplu etern nemulțumit din România. Punctul culminant a fost un brunchorganizat de festival sus pe munte, la o cabană unde chiar s-a băut voios șampanie la ora 11 dimineața. Iar tipul de la telecabină, puriu și exuberant, parcă băuse șampanie de la 9: „Bună dimineața. Ce alegere ați făcut pentru astăzi? Un bilet în circuit? Dus-întors? Puteți cumpăra un bilet doar dus și coborîți pe cărare... Dus-întors? Bravo! O alegere excelentă!”. Sus, pe munte, m-a uimit infrastructura, șosele care uneau complexe turistice și puncte de belvedere, benzi rulante pentru cei în cărucioare cu rotile, locuri de joacă pentru copii, nimeni nu era lăsat deoparte, oricine putea ajunge aici ca să se bucure de natură, la 2.000 de metri altitudine, însă fără mașini (de altfel, 90% din mașinile pe care le-am văzut în Kitzbühel erau electrice). Așadar, stăteam pe terasa cabanei și beam șampanie la ora 11, mă amețeam plăcut, mă uitam la excursioniștii care tot soseau, bine echipați și cu bețe de montaniard, își comandau șnițele și bere, alături, la o masă, era ziua cuiva, se cînta „Mulți ani trăiască!”, mă lăsam mîngîiată de soarele acela de final de august și mă gîndeam, fără nici o urmă de invidie, doar ca o constatare: ce viață bună au unii oamenii! Acel timp „de calitate”, cum spun mai nou psihoterapeuții, care nouă ne lipsește atît. Ce frumos se pot bucura de viață, la orice vîrstă! Ce tineri, ce sănătoși par cu toții! Oare chiar se poate trăi la infinit într-o carte poștală ilustrată? De ce ei au reușit și noi nu?    

Am întîlnit și români în  Kitzbühel, în mod firesc, ei sînt peste tot. Un băiat tînăr, din Oradea, era ospătar la un restaurant. Vorbea la perfecție maghiara și germana. Au încercat mai întîi în Italia, apoi în Spania. Au venit la Kitzbühel, în primul rînd pentru copil. Copilul s-a adaptat perfect aici, școala e minunată – poți face parte din echipa locală de hochei, de schi, de fotbal, se pune accentul pe sport, pe relaxare, îi duc mereu pe copii în excursii pe munte. Am mai întîlnit o româncă la Mc Donald’s. Foarte voluntară și pozitivă, am stat de vorbă mai mult de o jumătate de oră. Lucrează la Mc de cînd se știe, în România ajunsese manager, asta a recomandat-o, de fapt, pentru Austria, unde a luat-o de la capăt ca simplu angajat, la 45 de ani, aproape vîrsta mea. Trecuse deja printr-un cancer și un divorț, a venit aici ca femeie singură, „la munca de jos”, are colegi mai tineri croați, sloveni, bulgari etc., visează să strîngă bani, să se întoarcă în țară și să-și deschidă o fermă piscicolă. Extraordinar om! De-o voință fantastică, îmi dau seama că n-aș putea să fiu ca ea, să lupt atît de mult pentru o viață mai bună. Să muncesc efectiv, în mod determinat, să pun osul la treabă, nu să mîzgălesc articole și să visez că voi scrie nu știu ce cărți și voi face nu știu ce filme. Femeia asta, care ne tot îndemna „Plecați! Niciodată nu e prea tîrziu!”, m-a făcut să-mi dau seama că, probabil, nu voi pleca niciodată de tot din România și că-mi voi rupe picioarele pe trotuarele din București pînă la sfîrșit. Însă mi-aș dori să mai evadez, măcar din cînd în cînd, într-o carte poștală ilustrată, a fost o impostură, dar de ce să nu recunosc, m-am simțit bine.